Romanul unui crepuscul
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Reactiile, controversele provocate, nu numai la noi, de romanul „Ravelstein“ al lui Saul Bellow (Editura Polirom, 2001) au tins sa cantoneze mai mult intr-o zona cultural-ideologica (a se vedea si textul care postfateaza cartea, semnat de Sorin Antohi). Si pe buna dreptate, fie si numai pentru faptul ca „Ravelstein“ e un roman mediocru in comparatie cu ceea ce ne oferise autorul romanului „Darul lui Humboldt“ (spre a da doar un singur exemplu), aparut in traducerea excelenta a Antoanetei Ralian, cu o prefata de Dan Grigorescu, in 1979, la Univers, editura de autentica tinuta europeana, disparuta dupa 1990 in mocirla capitalismului salbatic dambovitean, dupa ce facuse epoca si ne imbogatise cu ceea ce Michel Butor ar fi numit „un perete somptuos de carti“.
„Ravelstein“ – subliniaza Bradbury – „este un autor care scrie despre lumea postumanista: lumea supravietuitorilor, dupa Auschwitz; lumea in care fiinta este diminuata de marile orase, strivita de scara maselor urbane si de lipsa lor de profunzime, de puterea stiintei si de noul cosmos...“ Romanul e nu doar unul „cu cheie“, ci si o scriere tezista in sens superior, tocmai in ideea formulata de Bradbury.
Nicolae Manolescu s-a grabit sa nege atunci orice urma de... „cheie“ in „Ravelstein“, decretand ca „nu este vorba in paginile romanului nici de Allan Bloom si nici de Mircea Eliade, ci de simple personaje, nu avem nici o biografie si nici un documentar“. Nu am cunostinta ca vreun comentator sa fi scris ca romanul este biografie, documentar etc. Ceea ce trebuie sa observam insa e ca, de exemplu, in „simplul personaj“ Radu Grielescu, savant renumit, venit din Est, de la Marea Neagra, din Balcani, al carui portret intelectual, dar si fizic, e o perfecta „copie dupa natura“, il identifica imediat pe Mircea Eliade pana si un elev de liceu. E drept, latura morala a portretului nu corespunde, in mare parte, realitatii. Or, tocmai aceasta nepotrivire (de caracter!) il scoate pe Grielescu din conditia de „simplu personaj“. Oricum, in cazul romanului „Ravelstein“, discutia nu se poate situa doar in plan literar, naratologic, mai ales ca, repet, din acest punct de vedere performanta este de tot modesta. Dar sa vedem cine e Radu Grielescu, „simplul personaj“ al lui Saul Bellow.
Vela, sotia cinicului Chick – „o mare prietena a cuplului Grielescu“ (Nanette si Radu) – ii propune acestuia sa-i invite pe cei doi pentru a face impreuna o vizita la Chartres, desi, il asigura Vela, „Nanette o sa refuze – a renuntat de mult la astfel de excursii. Nu-i place sa fie vazuta la lumina zilei“. Despre Grielescu, prietenul si partenerul de dialoguri filosofice si psihologice al lui Ravelstein, dar si virtualul sau biograf Chick stiu ca este „un faimos erudit, nu tocmai un discipol al lui Jung – dar nici un ne-jungian“, in consecinta „greu de categorisit“. Dar „Ravelstein, care nu aducea nimanui acuze grave, spunea ca Grielescu fusese mentionat, de catre alti profesori specializati in asemenea chestiuni, ca un fost membru al Garzii de Fier, organizatia fascista a regimului din Romania de dinainte de razboi. Lucrase la un serviciu cultural din strainatate in timpul regimului nazist de la Bucuresti.“ (pag.119). La randul sau, intr-o aparent alta ordine de idei, Chick marturiseste: „Recunosc ca Radu Grielescu reprezinta modelul de comportament masculin elegant in cercurile astea est-europene“, iar Ravelstein (nume compus: ravel inseamna nod, incurcatura, iar ca verb: a incurca, dar si a descurca, a deznoda; stein, care trimite la evreitatea personajului, inseamna piatra – in nemteste) il intreaba: „Te referi la rahatul de curtoazie si de maniere de gentleman?“ Chick incuviinteaza: „Da, mai mult sau mai putin. Omul atent, adica barbatul cuviincios, isi aminteste de zilele de nastere, de zilele de nunta si de alte tandre aniversari. Trebuie sa sarute mana doamnelor; sa le trimita trandafiri, sa le faca plecaciuni, sa le traga scaunele in spate cand se asaza, sa se repeada sa le deschida usa, sa faca aranjamente cu maitre d’hotel. In ambianta asta femeile asteapta sa fie rasfatate, adulate, idealizate sau romantate“. „Adica-i unul din neghiobii aia care fac pe chevalier à votre service“ – conchide Ravelstein, savantul si profesorul homosexual, ruinat, clipa de clipa, de nemiloasa SIDA (pag.120). Apare, cu numele sau real de data aceasta, si Emil Cioran, invocat de acelasi: „Foarte des cei din Europa rasariteana se cramponeaza (subl. mea) de Franta, nu se simt bine la ei acasa, tara lor ii dezgusta, simt nevoia sa se vada numai in lumina frantuzeasca. Asta i s-ar putea aplica si unei personalitati ca Cioran – sau chiar prietenului sau Grielescu. Spera sa se prefaca in frantuji get-beget“. Altfel spus, niste parveniti?! Peste nici 20 de pagini, Ravelstein ii atrage atentia lui Chick: „Grielescu se foloseste de tine. In tara lui a fost un fascist. Avea nevoie ca lucrul asta sa fie uitat. Omul a fost un simpatizant al lui Hitler.(...) Ti-a dezmintit vreodata faptul ca a facut parte din Garda de Fier? (...) Iti mai aduci aminte de masacrul din Bucuresti, cand au atarnat oamenii in carligele de carne de la abator si i-au macelarit – i-au jupuit de vii? (...) Stii ca Grielescu a fost un discipol al lui Nae Ionescu, cel care a infiintat Garda de Fier? Ti l-a mentionat vreodata?“ (Nae Ionescu – fondatorul Garzii de Fier?! Inexactitate care, intrucat aici personajul evocat apare chiar cu numele sau real, ne duce imediat cu gandul la tomul pseudostiintific al Alexandrei Laignel-Lavastine.) Raspunzandu-i, Chick ii relateaza: „Din cand in cand il pomeneste pe Ionescu, dar de cele mai multe ori vorbeste despre zilele pe care le-a petrecut in India, unde a studiat cu un profesor de yoga“. Replica nu intarzie si este mai mult decat prezumtioasa: „Asta-i poza lui de fascinatie orientala. Tu esti fraier in privinta oamenilor, Chick, desi nu esti chiar atat de inocent. Dar intre voi e un acord tacit... E nevoie sa-l dezvalui eu fatis?“ Despre ce personaj sa fie oare vorba? Iata-l portretizat de Chick: „Adevarul e ca-mi placea sa-l urmaresc pe Grielescu. Avea o sumedenie de ticuri. Era un fumator nervos, care ba isi scurma pipa, ba si-o indesa, ba ii destupa teava cu un curatitor de sarma, ba nivela cu degetul cocolosul de tutun din caus. Era scurt si chel, dar isi lasa parul de la baza craniului sa creasca si sa i se reverse peste guler Teasta, larg deschisa ca un estuar, era strabatuta de vinisoare; parea congestionata. Opusa calvitiei de pepene oval-verzui a lui Ravelstein. In timp ce agita curatitoarele de pipa ca niste omizi paroase, Grielescu continua sa dezvolte cate un subiect ezoteric (cuvantul ezoteric se repeta obsesiv pe parcursul celor 252 de pagini ale romanului – n.mea). Avea sprancene stufoase si fata lui lata parea mereu pregatita pentru un schimb de idei. Dar de fapt nu avea loc nici un schimb, pentru ca el se lansa intr-o expunere despre mit ori despre istorie, la care tu nu mai aveai nimic de replicat“.
Asadar, Ravelstein, pe numele sau mic Abe, crede ca Grielescu il „foloseste ca paravan“ pe Chick (si pe Vela) pentru a-si ascunde trecutul de „fascist“. Ii spune acestuia: „ In anii treizeci, ca nationalist roman, era violent pornit impotriva evreilor. El nu era un arian – era un dac“. Aici intervine si o nota a autorului: „Pentru romani notiunea de dac echivala cu cea de arian pentru germani“. Prietenul si partenerul sau de disertatii „la gura sobei“, Chick, marturiseste: „Cunosteam destul de bine toate astea. Stiam ca Grielescu avusese o legatura stransa cu C.G. Jung, care se vedea pe sine ca un Crist arian. Dar cum sa-i ocolesti pe eruditii astia din Balcani, care dispun de o infinita diversitate de preocupari si de talente – care sunt in acelasi timp oameni de stiinta si filosofi, si istorici, si poeti, care au studiat sanscrita si tamila si care tin conferinte despre mitologie la Sorbona; dar care, daca ii iei la bani marunti, ar putea sa-ti povesteasca despre niste persoane pe care le-au cunoscut vag in gruparea antisemita paramilitara, numita Garda de Fier?“ Si inca: „Uneori, Radu Grielescu vorbea despre samanismul siberian; alteori, despre traditiile de nunta din Australia primitiva. Se presupunea ca ai venit la ei in vizita numai ca sa-l asculti sau ca sa inveti de la Radu. Doamna Grielescu chiar aranjase mobila din salon in acest scop“. Care scop nu era insa nicidecum, in opinia lui Ravelstein, unul pedagogic. Abe dixit: „In felul asta Grielescu deviaza conversatia de la dosarul lui de fascist. Dar dosarul contine ce a scris el despre sifilisul evreiesc care infesteaza inalta civilizatie din Balcani“. Concluzia lui Chick intareste: „S-a dovedit ca Ravelstein a avut dreptate. Grielescu se asociase cu nazistii, nu cu forma mai blanda a fascismului italian. E greu de spus cat de implicata in politica fusese doamna Grielescu. Banuiala mea este ca in zilele premergatoare razboiului fusese doar o frumoasa eleganta, o cuconita din inalta societate (...) Era cu neputinta sa-ti dai seama cat cunostea din trecutul de Garda de Fier al sotului ei. La sfarsitul anilor treizeci, cand nemtii cucerisera Franta, Polonia, Austria si Cehoslovacia, Grielescu era mare stab cultural la Londra si, mai tarziu, figura proeminenta la Lisabona, sub dictatura lui Salazar“.
Ar fi otios sa comentez acest dialog, acest „exercitiu memorialistico-romanesc“. Exercitiul – subscriu la observatia lui Sorin Antohi – „este unul de aducere la lumina, descalcire a itelor, lamurire a unui mister, poate chiar demascare“. Dar, din pacate, si de „diabolizare a lui Mircea Eliade“, care e „acuzat direct de crima“, devenind din ideolog, calau. „Rezumatul portretului lui Eliade – constata pe buna dreptate eseistul –, chiar intr-un mod conditional-dubitativ, este Eliade = tortionar si asasin“.
Ca personajul lui Radu Grielescu este marele savant roman nu mai incape nici o indoiala, iar a incerca sa sustinem ca este vorba – vezi Doamne! – de pura fictiune ar fi cel putin o ipocrizie. Si nu doar Eliade e perfect recognoscibil in roman, ci si alte multe personaje, personalitati, situatii sau evenimente reale care sunt transpuse in text aproape fara nici o urma de transfigurare, cu atat mai putin una – nu-i asa? – artistica.
„Ravelstein“ se inscrie, cum observa Malcolm Bradbury, pe linia unor preocupari constante ale lui Saul Bellow. El – subliniaza Bradbury – „este un autor care scrie despre lumea postumanista: lumea supravietuitorilor, dupa Auschwitz; lumea in care fiinta este diminuata de marile orase, strivita de scara maselor urbane si de lipsa lor de profunzime, de puterea stiintei si de noul cosmos...“ Romanul e nu doar unul „cu cheie“, ci si o scriere tezista in sens superior, tocmai in ideea formulata de Bradbury. Din pacate, temele abordate, unele tangential, pe parcursul conversatiei dintre cele doua personaje principale – Ravelstein si Chick –, reflectiile privind istoria si cultura, referirile livresti, incercarile psihanalitice, schitele de portret, unele de o expresivitate ce vadesc asa-zicand gheara leului, episoadele anecdotice etc. nu se incheaga intr-o constructie epica de anvergura la care ne-am fi asteptat. Incongruenta nu inseamna insa neaparat o deficienta majora, cu atat mai mult cu cat romancierul pare a o fi preferat. Nu putine sunt paginile memorabile, cum ar fi chiar finalul cartii, de un lirism profund si viguros, un tulburator poem al extinctiei si totodata al reintegrarii in marele si eternul flux al Universului. Este finalul ultimului roman al unui mare scriitor, laureat al Premiului Nobel, care se afla el insusi, nu doar existential, la crepuscul.