Trei termeni psihiatrici
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura psi »
Autor: Valentin Protopopescu
In discursul tehnic al psihiatriei si psihologiei dinamice exista o suma de termeni care sunt preluati frecvent in limbajul comunicarii cotidiene. Deveniti locuri comune, acesti termeni nu sunt insa intotdeauna utilizati corect. Talcul lor initial este deformat, iar folosirea lor devine una improprie tocmai datorita imperfectiunilor cu care sunt asimilati in vorbirea curenta. Sensul acestora este cunoscut vag, iar intrebuintarea lor in discurs este realizata „dupa ureche“, amatoristic. Iata de ce o explicare, fie si succinta, a intelesului unora dintre aceste concepte si cuvinte mi se pare de tot necesara. Am ales, pentru o ilustrare a acestui tip de malentendu lingvistic, notiunile de agorafobie, agrafie si alexie.
In literatura, un exemplu potrivit de atitudine agorafobica o constituie eroul din romanul lui Gustave Flaubert, „Ispitirea Sfantului Anton“, iar in arta plastica cladirile cvadridimensionale din panzele lui Escher.
Numele agorafobie provine din greaca veche, fiind rezultatul asocierii a doua substantive, agora (piata, loc public) si phobos (frica). Agorafobia desemneaza teama fara pricina aparenta, care se manifesta prin blocajul psihic in fata actiunilor de a traversa de unul singur strazi, piete, poduri, tuneluri, spatii deschise si neprotejate, de a frecventa adunari publice sau de a calatori cu mijloace de transport in comun. Adjectivul agorafobic(a) exprima exact aceasta stare sufleteasca de frica extrem de intensa. Agorafobia este descrisa prima oara de psihiatrul german Karl Otto Friedrich Westphal in 1871. Aceasta tulburare este insotita de un persistent sentiment de angoasa, de palpitatii, senzatii de jena toracica, transpiratii si grave senzatii de vertij, astfel incat subiectul evita spatiile publice, preferand sa se izoleze intr-un perimetru de securitate familiar. In abordarea psihiatrica, agorafobia este identificata cu o nevroza al carei simptom principal este teroarea permanenta in fata situatiilor descrise mai sus care, in realitate, nu constituie niciun fel de pericol obiectiv. Conform manualelor americane de clasificare si diagnosticare a bolilor psihice (DSM-III si DSM-III R) exista doua tipuri de agorafobie, in functie de faptul daca atacurile de agorafobie sunt sau nu insotite de accese de panica. Agorafobia este clasificata in general in randul tulburarilor anxioase, de tipul nevrozelor fobice si obsesionale, depresiilor si psihasteniilor, e intalnita mai frecvent la femei si debuteaza arareori inainte de varsta de 20 de ani. In psihanaliza freudiana agorafobia reprezinta un simptom si nu o nevroza, fiind asimilata isteriei de angoasa determinata de o separare petrecuta in copilarie. Postfreudienii, mai ales cei grupati in jurul Melaniei Klein, vad in agorafobie nu un simptom, ci o entitate clinica autonoma, de tipul mecanismelor arhaice specifice fazei schizo-paranoide a dezvoltarii psihice. Potrivit kleinienilor, agorafobia are drept corespondent dorinta de a evada dintr-o lume a obiectelor rele. Dimpotriva, Anna Freud considera agorafobia o nevroza de transfer, ea fiind expresia unei fantasme de prostitutie.
In literatura, un exemplu potrivit de atitudine agorafobica o constituie eroul din romanul lui Gustave Flaubert, „Ispitirea Sfantului Anton“, iar in arta plastica cladirile cvadridimensionale din panzele lui Escher.
La randul sau, notiunea de agrafie provine din limba elina, fiind rezultatul asocierii intre verbul graphein (a scrie) si particula privativa a (fara). Agrafia reprezinta o alterare extrem de grava a capacitatii de a scrie, declansata fara nicio legatura cu vreo tulburare motorie evidenta. Agrafia afecteaza putinta subiectului de a-si comunica prin intermediul scrisului ideile, in conditiile in care componentele motorii si intelectuale ale acestuia sunt intacte. Agrafia constituie o forma de apraxie (neputinta de a executa acte motorii simple sau complexe) si este intalnita in anumite forme de afazie ale expresiei, precum si in sindroamele dementiale. In agrafie, actul de a scrie sufera diferite distorsionari, acestea fiind dezordonate, incomplete, disritmice si in proportii variabile, iar scrierea rezultata prezinta greseli ortografice, erori gramaticale si semantice, reduplicari, paragrafisme (cuvinte false), neologisme, rime, intreruperi si cuvinte absurde. Germanul Exner este cel care descrie primul in 1881 agrafia pura, iar compatriotul sau Henschen stabileste legatura intre diverse forme de agrafie si leziunile anatomice descoperite in diferite zone cerebrale. In functie de localizarea leziunii (in sistemul nervos, neurofiziologic, clinic etc.) disociem intre agrafia din afazia Wernicke (pertubarea scrisului spontan), agrafia optica, agrafia constructiva parietala, agrafia dispraxica, agrafia pura. Alt criteriu de clasificare este cel al gradului de dezintegrare a comunicarii prin scris, existand astfel agrafie absoluta, agrafie acustica, agrafie literala, agrafie psihica, agrafie muzicala si verbala. In general, agrafia este generata fie de un traumatism cerebral, fie de o cauza congenitala (dificultatea efectiva de a deprinde scrisul). Un caz interesant de agrafie este cel reprezentat de scriitorul francez Antonin Artaud, al carui scris, mai ales in perioada internarii in azilele psihiatrice de la Rodez si Ivry, prezenta deformari formale si paragrafice. In episoadele de luciditate, Artaud a consemnat dureros neputinta de a gandi potrivit legilor logicii si gramaticii, deci si imposibilitatea de a scrie la fel ca majoritatea colegilor sai scriitori. Nu intamplator acesta a fost si un foarte interesant pictor si scenograf, fiind lucru stiut ca schizofrenii se bucura de o capacitate sporita de a se exprima plastic.
Notiunea de alexie ridica si ea anumite dificultati de intelegere si manipulare semantica. Termenul de alexie s-a nascut din punerea laolalta a doua sintagme din greaca veche, a (fara) si lexis (cuvant). Alexia inseamna o grava tulburare neurologica din familia agnoziei vizuale si consta in pierderea capacitatii de a intelege limbajul scris sau imprimat, fiind uneori insotita si de neputinta de a scrie. Subiectul care sufera de alexie isi conserva capacitatea de a vorbi si intelege, izbuteste sa scrie dupa dictare sau spontan, dar nu pricepe ce a scris, caci nu fixeaza mnezic sensurile cuvintelor grafiate. Alexia se datoreaza unei leziuni cerebrale ce afecteaza ariile parastriate din jurul scizurii calcarine. Primele observatii privind alexia le face psihiatrul german Gendring (1838), dar termenul ca atare este adoptat abia in 1882. Dupa Henry Hecaen si Mathias Kammerer se disting o alexie globala (imposibilitatea de a citi literele si cuvintele, dar nu si a cifrelor si numerelor), o alexie literala (literele sunt identificate gresit, mai ales cele finale), o alexie verbala (literele sunt recunoscute, dar subiectul nu poate citi textul) si o alexie a frazei (subiectul citeste literele si cuvintele, dar nu integreaza sensurile acestora la nivelul textului). Exista unele opinii (José Ajuriaguerra) care postuleaza si existenta unei pseudo-alexii (bolnavul intelege sensul textului citit, dar nu-l poate reproduce verbal). Potrivit „Dictionarului Larousse de psihologie“, alexia nu trebuie confundata cu dislexia, care inseamna incapacitatea de a deprinde cititul.
Prin urmare, aceasta triada terminologica, des intrebuintata in comunicarea curenta, presupune o asumare stricta a sensului initial, cel propriu jargonului psihiatric si dinamic. Precizarile de mai sus exact acest tel au avut in vedere, mai cu seama in ceea ce-i priveste pe literati, cei care, frecvent, in virtutea unui avant interdisciplinar generos, aluneca dezinvolt pe langa talcul genuin al sintagmelor amintite, producand discursuri semantic inconsistente.