Predici in pustiu
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Cu putin timp in urma, la Baia Mare, departe de aiureala damboviteana, am avut placerea sa stau de vorba mai pe indelete cu Nicolae Breban, care m-a mustrat prieteneste ca nu-mi scriu memoriile. E adevarat, stiu si simt si eu ca varsta ma face din ce in ce mai vulnerabil. Sincer sa fiu, nu m-am gandit serios ca a sosit vremea sa privesc in urma pana cand am revazut mormintele parintilor, satul unde m-am nascut si orasul in care am facut liceul...
Dupa aceea, soarta sau mizeria m-au obligat sa merg pe urmele tatalui meu, adica sa cunosc si minele baimarene. Turnul Stefan si dealurile acoperite de cel mai pur verde din partea noastra de lume vegheaza de veacuri aceleasi case vechi si stradute inguste pe care, in indepartata-mi tinerete, mai ales seara, veneau din noaptea pamantului, pentru a trece in vesnicia lui, convoaiele mortuare precedate de o orchestra ale carei melodii nu le pot uita nici astazi. Cei plecati in vesnicie, majoritatea tineri, lucrasera la o mina unde, pentru prima oara, dupa ce i-am auzit povestile si tragediile in care personajul principal era aurul, am simtit la propriu fiorul mortii, aerul ei rece, paralizant. imprejurarea mi-o amintesc deseori, fiindca acolo, in adancimile pamantului, in asteptarea exploziei unei dinamite, mi-am mai dat o sansa. O sansa uriasa, iar Cel de Sus, in mare marinimia Sa, mi-a mai acordat inca trei sau m-a pedepsit de trei ori pentru ca n-am pretuit cum s-ar fi cuvenit timpul daruit, generozitatea cu care mi s-a daruit si posibilitatile de a cunoaste ceea ce nu mi-as fi putut imagina nici chiar in anii de inceput ai maturitatii, de cand dateaza, de altfel, proiectele la care lucrez si in momentul de fata. Am strabatut acel spatiu coplesit de frumusete si durere, cu sentimentul ca mi s-a mai acordat privilegiul de a-l revedea. Nu ma gandesc la moarte, desi am trait-o si am citit multe carti despre ea. Va veni oricum. Dar de multa vreme scriu orice rand cu sentimentul ca ar putea fi ultimul, dupa cum si atunci simteam nevoia sa retraiesc totul, de parca dupa acel efort de a-mi reaminti, de a-mi suporta trecutul cu toate spaimele, bucuriile si neimplinirile lui, m-ar fi asteptat o mare surpriza, descoperirea unui adevar indelung cautat. De fapt, ori de cate ori orizontul parea sa se ingusteze, iar nelinistea, frica si singuratatea reuseau sa invadeze spatiile ce nu li se cuveneau, veneam aici, in Maramures, de unde lumea se vede mai blanda, mai generoasa si unde, nu stiu de ce, am invatat sa cred in minuni care, in general, ieseau in intampinarea dorintei oamenilor. S-a vorbit mult in anii adolescentei mele de patania unui calugar care, varand mana intr-o scorbura, a gasit grau amestecat cu sange, semn prevestitor ca satele isi vor da cota de suferinta. Si asa s-a si intamplat, multi au platit cu viata refuzul colectivizarii sau incapatanarea de a infrunta istoria cu arma in mana. Cerul isi trimitea mereu, pretutindeni, semnele, dar oricat ar fi fost ele de rau prevestitoare, oamenii nu si-au pierdut niciodata increderea in mai bine, intr-o minune, desi bine nu le-a fost niciodata. Iar cand Divinitatea uita de ei sau isi rarea incurajarile, cerul era cutreierat de baloanele americane cu indemnuri la rezistenta, care erau la mare cautare, nu atat din nevoia taranilor de a fi incurajati, cat din dorinta de a-si confectiona din panza lor pantaloni impermeabili. Cu timpul, s-a petrecut si minunea pe care ei au asteptat-o cu indarjire - iar mie mi s-a parut imposibila pe parcursul vietii mele -, caderea comunismului. Cautandu-i, incercand sa inteleg in ce mai cred, ce minune le mai intretine imaginatia, mi-a fost dat sa descopar ca lumea noua nu este sinonima cu cea visata sau prevestita de atatea semne numai de ei intelese.
Revolutia n-a incetatenit pacea, solidaritatea, ideea de a construi institutii solide, durabile, ci de a distruge si desfiinta. Urmarind ce se petrece astazi, imi amintesc involuntar de prima talibaniada, aparuta la foarte putin timp dupa Revolutie. „Alungati lupii!“ era indemnul cel mai des rostit inainte de primele alegeri, iar lupii erau vreo patru milioane de membri de partid. Cum s-a ajuns ca PCR-ul sa aiba atatia oameni, de ce au intrat ei in partid, ce au asteptat de pe urma carnetului rosu, ar fi cateva intrebari care ar fi trebuit discutate si intelese demult, inaintea isteriei provocate de dosare. Oricum, multi dintre acuzatorii de azi sunt fiii unor membri de partid sau au fost ei insisi detinatori ai aceluiasi carnet. De fapt, marea majoritate a acestor membri s-au nascut in comunism, au trebuit sa faca fata rigorii legilor acelui regim, n-au avut termen de comparatie si nici posibilitatea sa calatoreasca pentru a putea sa-si formeze o parere proprie. Normal e sa nu putem si sa nu judecam lumea de atunci dupa legile si mentalitatea de acum. Cei patru milioane de „lupi“ au dreptul la intelegere. Ei pot fi judecati doar de cei care au trait si au cunoscut o lume aberanta in care binele, raul, curajul, lasitatea si cameleonismul, agresivitatea si frica alcatuiau o structura ciudata pe care doar dictaturile si mentalitatea de lagar la care se ajunge inevitabil o genereaza. Liderul liberal profilat pe lupi promisese doar patru sute de mii de procese, cifra mica in comparatie cu populatia de atunci a tarii si chiar cu numarul lupilor. Atunci, ca si in comunism, era important carnetul de partid si nu ceea ce ai facut sau ceea ce doreai sa realizezi, ca, ulterior, peste numai sase ani de la Revolutie, victimele sa imbrace uniforma calailor de odinioara si sa procedeze in consecinta, iar in balanta meritelor sa atarne decisiv si anii de inchisoare. Un scenariu pe care, imediat dupa razboi, l-au mai citit cu creionul in mana cei din generatia mea. Sigur ca orice suferinta trebuie inteleasa cum se cuvine, iar cei ce au supravietuit inchisorilor comuniste merita toata compasiunea si admiratia noastra, atata doar ca, multora, acestea nu le-au fost suficiente. Dogmatismul brutal, rigiditatea si agresivitatea au facut ca, din nefericire, un partid cu o istorie stralucita sa ramana in afara interesului general.
Cea de a treia talibaniada ce se desfasoara sub ochii nostri in aceste zile dovedeste ca nu s-a invatat nimic din cele intamplate acum cativa ani. De visatele „curatenie morala“ si „privit in ochi“ ne despart doar un milion trei sute de mii de dosare. Atatea ar mai fi de cercetat inainte de a se trece la arhivele partidului, ale uteceului si sindicatelor. Va fi un paradis al pescuitorilor in ape tulburi, al nulitatilor care-si dau cu parerea oricand despre oricine si despre orice. Dupa razboi fusese o moda a biografiilor curate: activisti din randul clasei muncitoare, ofiteri „de-ai nostri“. Asa au aparut in armata ofiterii cu trei cizme, cum ii ridiculiza lumea: doua in picioare si una in fund! Acesti activisti au trecut la macelarirea cailor, deoarece urmau sa fie fabricate tractoarele.
Pana la urma s-a descoperit ca, in afara de dosar, mai ai nevoie si de cunostinte. Acum exista vreo 11 comisii care cerceteaza, se spune, trecutul apropiat. Se va face insa un pas inainte abia cand se va ajunge la concluzia ca Biblia natiei, Instanta mai presus de Constitutie si de bun simt, adica Securitatea, cu dosarele ei adesea contrafacute, jalnice este doar o rotita dintr-un angrenaj numit Comunism. Si cu acesta ar fi trebuit sa se inceapa, nu sa se sfarseasca, judecarea trecutului apropiat. Abia cand se va intelege cum a aparut, ce a produs si de ce a murit se va face un pas spre adevarul de care avem nevoie. Si nu cred ca aceasta se va intampla prea curand. Deocamdata, tara noastra nu mai produce grane, petrol, eseisti si ascultatori de conferinte, cum spunea cu decenii in urma Camil Petrescu, ci a devenit o cresa de lichele. Nimeni nu are treaba cu prezentul si cu viitorul, cum se intampla in alte tari, ci numai cu trecutul. O risipire in noroi, in ura si neputinta. Deocamdata nu a ramas nimic sfant, nici macar biserica. Exista o paranoica nevoie de victime, de linsaje exact ca in vremea Anei Pauker si Teohari Georgescu. Pentru ca nulitatile nu exista decat prin victimele pe care le ataca. in ceea ce ma priveste, cunostintele solide de psihiatrie m-au ajutat sa nu-mi pierd umorul in marea clinica in care, din pacate, ne aflam. M-am obisnuit cu atacurile, mai ales ca detractorii de astazi sunt mult sub cei ce-mi consacrau mese rotunde demascatoare in publicatiile de partid si nu numai. „I-am citit“ de mult si nu e vina mea ca textele lor, foarte modeste, primitive, imi amintesc de un vechi proverb african: daca mori iti mai ramane o sansa, daca esti prost, nu-ti mai ramane nici una. Sigur, reforma morala este absolut necesara, dar ce calitati, ce competenta si cat de curat este gandul, ba chiar si dosarul reformatorilor de azi?
Este, de aceea, foarte important sa vedem si cine sunt cei ce ne judeca. Pentru ca nu putini dintre enoriasii dreptatii si curateniei morale s-au dovedit, in cele din urma, a fi foarte murdari. inainte de toate, insa, s-ar cuveni sa descoperim ca altele ar fi prioritatile tarii. Oamenii - desigur, cei ce nu pot emigra - sunt lasati prada saraciei, bolilor, ignorantei. Despre ce curatenie morala mai poate fi vorba in aceste conditii? Cui ii va pasa de ea? Nu cred in scenariile care se vantura prin targ, dar, pare tot mai adevarat zvonul ca ni s-au ales drumurile cele mai gresite cu putinta si calauze pe masura lor. Oricum, intre hrana si curatenie morala, oamenii vor alege hrana, sanatatea, ceea ce le va face viata suportabila. Si tot mai multi descopera ca talibanii nu fac aceasta curatenie de grija celor amarati si nici de dragul tarii si al viitorului ei, ci isi impart foarte concrete „parohii“. Dosarele sunt doar arme intr-un razboi stupid intre cei ce ne conduc. Acestia sunt adevaratii lupi. Si, fiindca vorbeam de minuni, alta deocamdata nu pare posibila, din moment ce batjocorim cu inconstienta cea mai importanta minune ce ni s-a dat in acel, tot mai uitat, decembrie: libertatea.
Ne meritam, cred, soarta, asa cum odinioara ne-am meritat teroarea si turnatorii, asa cum astazi ne meritam talibanii si mizeria morala revarsata peste noi toti.