Inghetul si dezghetul
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Ne place tonul potolit, sunetul soptit al spuselor dlui Gabriel Dimisianu prin care evoca rezistenta prin cultura cantata de prea multi, ca Maiakovski intr-un poem celebru, in gura mare. In interviul acordat dlui Costantin Carbarau, redactorul-sef al revistei „Sud“, criticul „Romaniei literare“ vorbeste in termeni masurati despre atat de condamnatul comunism „in care, din nefericire, mi-a fost dat sa traiesc cel mai mult“. Sigur, am fi fost fericiti sa traim in interbelic sau chiar inainte, n-a fost sa fie si intrebarea e ce-am facut cu timpul ce ni s-a dat. „Am parcurs etape de inghet si dezghet cultural – spune G. Dimisianu – cautand ca, in cele de inghet, eu si confratii mei sa nu cedam prea mult din ceea ce credeam cu adevarat, iar, in cele de dezghet sa profitam cat mai mult de niste conditii ceva mai bune de exprimare literara“. Sa nu cedam prea mult… S-ar putea spune ca am fost, generatii intregi, profitorii „dezghetului“, dupa firea si asemanarea noastra si in raport direct cu rezistenta la temperaturi scazute. Unii, lasati de Dumnezeu mai frigurosi si mai reumatici, n-au rezistat nici la caldura („dezghet“!) cat altii, mai bine echipati pentru inghet. O constatare comuna celor cu memoria buna este aceea ca sub constrangerile vremii – si care timp n-are constrangerile lui! – viata si-a urmat cursul relativ normal si, cu putin noroc, generatia lui G. Dimisianu n-a cedat „prea mult“. Am avut, spune d-sa, „sansa contactului cu profesori de valoare. Eugen Simion spunea, daca-mi amintesc bine, ca in anii cei mai grei am avut cei mai buni profesori. Si o poate confirma oricine a parcurs acea perioada la Facultatea de filologie, Facultatea de litere de azi. I-am avut profesori pe Tudor Vianu, Edgar Papu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Jacques Byck, Al Graur, Zoe Dumitrescu-Busulenga. Oameni care, sigur, traiau si ei sub apasarea vremurilor, dar, datorita faptului ca proveneau din alta epoca, precum si formatiei pe care o aveau, ne transmiteau un stil de existenta, un stil de constructie intelectuala si cunostinte pe care nu aveam cum sa le dobandim altfel. Le citeam cartile si, in general, citeam fara a ne restrange doar la bibliografia data la cursuri. Mergeam la Biblioteca facultatii, la Biblioteca Academiei. Nu este adevarat ca nu puteai sa te informezi cu niciun chip. Daca doreai sa inveti, sa te informezi, gaseai mijloacele sa o faci. Nu vreau sa idealizez acea perioada de mari restrictii si injustitii, dar fapt este ca ne-am format fiecare dupa aspiratiile proprii si in contact cu intelectuali de valoare“. Din faptul ca in aceleasi conditii generatia respectiva a produs si oameni de valoare si lichele rezulta un singur lucru: cu exceptia celor ce au suferit in inchisori, mai nimeni nu poate da vina neimplinirii pe comunism, cu toate restrictiile si injustitiile lui. „Cu toata apasarea, cu toate constrangerile la care erau supuse literatura si intreaga presa – spune G. Dimisianu evocand inceputul activitatii sale, in 1958, la «Gazeta literara» – existau cativa oameni care stiau ce-i aceea literatura si care actionau pentru o deschidere de orizonturi. Printre ei, criticul Paul Georgescu, care are astazi o faima mai mult rea, dar as spune ca din necunoastere. El a fost un marxist, chiar radical, un om de stanga radical si a scris, in acea perioada, potrivit acestor convingeri si indicatiilor de partid. Dar, in acelasi timp, era un om cu mult gust literar“. Acest marxist radical a descoperit si sustinut, cu o lovinesciana nuielusa de alun, oameni talentati : Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Matei Calinescu s.a. Judecand cu masura si nuantat, cum rareori se mai face azi, G. Dimisianu evoca mediul „fecund si interesant“ din acea epoca, „perioada ceva mai buna“ din anii '65-'70, cand frigurosii dintr-un memorabil poem al lui Adrian Paunescu au iesit din soba constatand ca afara nu era inghetul siberian despre care se vorbea si mai vorbesc azi cei cu o falsa memorie sau care nici n-au ce sa-si aminteasca fiindca erau in faza de proiect. Indemnat sa schiteze portretul „criticului ideal“, G. Dimisianu insista asupra „pasiunii pentru literatura, o autentica iubire pentru literatura, pentru ce s-a scris inainte de el si pentru ce se scrie sub ochii lui“, asupra „gustului literar“ si „capacitatii de exprimare“. Este absolut necesar, spune el, cu o pretentie cam utopica si nerealista „ca acel om care se de dica criticii literare sa nu-si faca din profesie o cariera sociala, sa nu foloseasca exercitiul critic pentru atingerea altor scopuri decat literare“, „sa nu vina cu judecati influentate de context“, „sa nu puna mare pret pe bunele relatii sociale“, sa-si impuna dupa modelul lovinescian „sacrificarea raporturilor personale“ si, in fine, „sa nu fie subordonat unei directii sau program ideologic“, ci sa fie comprehensiv cu orice expresie purtatoare de valoare. Disparitia agresiunii ideologice si politice cu intensitati variabile din timpul dictaturii comuniste a favorizat miscarea centrifuga in viata literara si disparitia temeiurilor solidarizarii scriitorilor independent de generatie : „Vreau sa spun ca in epoca pe care am traversat-o – si am fost si tanar, si matur, si varstnic in aceasta epoca – nu am simtit atat de acut ca astazi rivalitatea generatiilor. Dimpotriva, era o solidarizare a valorilor, transgenerationista. (…) Ceea ce constat astazi este aceasta ruptura, acest conflict generationist care este real, puternic. Pana la un punct este explicabil, dar dincolo de acest punct are consecinte rele pentru toata lumea“.
Un caz de orbire
Una din consecintele „rele“ ale conflictului amintit in „Sud“ de dl G. Dimisianu este orbirea, cu atat mai acuta cand judecata e masiv influentata de context. Numesc orbire panza de ceata pe care antipatia starnita din nu importa ce pricini sau pur si simplu imprumutata la comanda contextului o arunca peste meritele reale ale unui om. Pun pe seama acestei maladii, prevenita in „decalogul“ sau de criticul „Romaniei literare“, o iesire intempestiva a dlui Marius Chivu la adresa prozatorului Dinu Sararu in „Dilema veche“. Nu-mi propun eu acum sa-l apar de „context“ pe autorul bijuteriei romanesti „Niste tarani“ si nici pe fostul director al Teatrului Mic dinainte de 1989 care m-a facut sa vad o memorabila „Scrisoare pierduta“ cu Leopoldina Balauta in Dandanache prefacut subit intr-un Ceausescu inspectand planurile de sistematizare urbanistica a Capitalei ! Nascut in Slatioara Valcei, pentru care a facut multe, inclusiv un festival international de film bine cotat de profesionistii domeniului – Dinu Sararu, destul de iubitor de propria statuie, este o personalitate controversata a vietii noastre culturale, un agent influent si pretios al miscarii teatrale din Romania comunista care, dupa ’89, a stat si in scaunul lui Rebreanu la Teatrul National starnind entuziasmul unora si protestul altora. Prozatorul cu acest nume nu merita insa, in niciun caz, impolitetea, ce zic!, grosolania unei judecati nedrepte formulate in acesti termeni: „Dinu Sararu, scriitorul care, daca ar avea putin talent, ar putea fi considerat chiar un scriitor mediocru; cel care a platit sa i se construiasca un bust in curtea scolii din Slatioara (alaturi de cele ale lui Creanga, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu si, vai!, Adrian Paunescu) si cel care a impanzit satele judetului cu sucursale ale falimentarei Banci a Religiilor, fraierind astfel mii de tarani increzatori…“ „Ca valcean“, lui Marius Chivu, tanar critic de mare viitor, i se pare „o sfidare“ faptul ca la o emisiune cu si despre oamenii Valcei „a fost invitat Dinu Sararu, prozatorul postrealismului socialist“. Marius Chivu ar fi preferat ca in locul lui Dinu Sararu sa fi fost invitati Constantin Mateescu, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Tania Radu, Catalin Stefanescu, Livia Rosca si poate multi altii: nu vi se par cam multi atatia oameni ilustri pe care-i inghesuiti ca sa ocupe locul unuia singur, „locul lui Dinu Sararu“?! Lasand gluma la o parte: trista, „orbirea“ literara provine, cred, din corigenta la cateva din probele „decalogului“ propus tinerilor critici de dl Gabriel Dimisianu. Din fericire, ei mai au destul timp sa-si dea restantele dar si sa-si reaminteasca pierdutii cei sapte ani de acasa. Speranta cu atat mai indreptatita cu cat constatam ca dictatura contextului asupra judecatii de valoare nu-i lasa insensibili pe unii din cei mai buni dintre ei: „Trista si instructiva – scrie Daniel Cristea Enache in «Romania literara» – se dovedeste adesea dinamica receptarii unor scriitori! Cand acestia se afla pe valul unui anumit moment socio-cultural, detinand o pozitie importanta, o functie, acel nimb al puterii derivate in reprezentativitate, admiratorii se strang in progresie geometrica. Recenziile si interviurile, cronicile si studiile ample, monografiile si premiile prestigioase curg, coplesindu-l pe fericitul autor. Dupa care sunt suficiente un declic biografic sau o intorsatura istorica pentru ca atat de importantul scriitor sa se vada, deodata, lipsit de orice merit, calitate artistica si morala, audienta critica si publica“. Detestabila, aceasta „politica literara“ nu-i inspira criticului nicio incredere.