Securitatea pe intelesul noilor turnatori
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Mi s-a transmis recent o publicatie pe care de multa vreme nu o mai citesc, pepiniera de turnatori si mincinosi adunati \n jurul gazetei „Cotidianul“ provocandu-mi o nestapanita repulsie. Cu aceasta ocazie descopar ca publicatia si-a schimbat conducerea, dar nu si mirosul de Glina care ma urmareste de atatia ani cu consecventa. In loc sa-si scrie autobiografiile, cum de altfel ar fi si firesc, cei cativa „gazetari“ obsedati de lumea literara continua seria ideilor stupide din categoria celei referitoare la asa-zisa „generatia expirata“. Acum, in alta rubrica, sunt insultat din nou. Sigur ca nu dau doi bani pe asemenea tampenii. Din pacate, insa, exista tineri si oameni de buna-credinta care nu cunosc ceea ce s-a intamplat inainte de Revolutie si se lasa manipulati de tot felul de aflatori in treaba fara nici o legatura cu bunul-simt si cu deontologia profesiunii de gazetar. Pana cand Tribunalul va lamuri lucrurile o data pentru totdeauna, ma simt obligat sa fac cateva precizari pe marginea afirmatiilor din penibila ancheta intitulata „Cel mai iubit dintre turnatori“.
1. Nume de cod „Gusti“ si „Osanu“. Ce vorbeau securistii despre mine in limbajul lor codificat ii priveste. In toata arhiva CNSAS „cercetatorii“ nu vor gasi nici macar o virgula scrisa de mana mea. De altfel, daca ar fi existat, la setea lor de a ma discredita, ar fi prezentat-o demult. Cartile si faptele de cultura nefacand parte din preocuparile lor, lupta si ei cu ce pot si cat ii ajuta mintea. Nu e greu de banuit cine crede in textele securistilor.
2. „Prima incercare de racolare a sa (a mea – s.m.) dateaza din 1967“, scrie acel oarecare. Ceea ce nu spune insa inteligentul preopinent este daca au si reusit. Vreau sa-l anunt ca au fost sute de asemenea tentative al caror rezultat ar fi trebuit sa iasa totusi la suprafata.
Individul cu pricina sustine ca le-as fi oferit securistilor cartile cu dedicatie si, mai mult, ca i-am invitat acasa. Acasa veneau ei oricum, cand lipseam si cand imi schimbau microfoanele. Faptul ca mi-au otravit cei doi caini, cum se poate afla chiar din relatarile lor, este un argument ca si neinvitati \si faceau datoria. In aceeasi ordine de idei insa, trebuie sa spun ca romanele mele s-au tiparit in sute de mii de exemplare, ca am dat zeci de mii de autografe, dar niciodata nu le-am cerut biografiile celor ce stateau la coada pentru dedicatii sau cumparau pe sub mana la preturi incredibile aceste carti, multe dactilografiate sau fotografiate. Numeroase pagini din romanul „Fetele tacerii“, fotografiate chiar de securisti, figureaza in dosarul meu de la CNSAS. Cat despre vizite ale acestora la domiciliul meu, e adevarat, am avut. Chiar conducerea Securitatii a venit in corpore – nu din simpatie, ci sa ma mustre si sa ma ameninte pentru ca am scris un text intitulat „Opriti nebunul“, asa cum se poate citi pe larg in „Cartea alba a Securitatii“. Relatarea vizitei le apartine. Alte detalii pe aceeasi tema pot afla din editorialul lui Emil Hurezeanu de la „Europa Libera“.
3. „Documentele mai releva ca era dispus sa se autocenzureze ca sa-i apara cartile“ – se spune in continuare in acelasi text. Pana si un individ strain de lumea literaturii, cum este si cel despre care vorbesc, anticipa cu usurinta ce putea sa treaca de cenzura si ce nu putea. Se vede ca nu m-am autocenzurat destul, de vreme ce cartile mele sunt, printre altele, cele mai exacte radiografii ale societatii romanesti din acea vreme. Probabil ca toata floarea cea vestita a criticii romanesti nu ar fi scris ceea ce a scris despre ele si nici in diverse carti straine nu as figura pe locul ce mi-a fost destinat. Autorul mizerabilei insailari ar fi trebuit sa stie – daca tot ne jucam de-a anticomunismul – si cate ceva despre romanele mele interzise, cat au stat ele pe la cenzuri tocmai pentru ca am neglijat sa ma autocenzurez. Din arsenalul denigrarii mele lipseste, spre mirarea mea, faptul ca as fi scris cu aprobare de la Securitate. Cum a putut uita autorul anchetei tocmai asta? Era zvonul cel mai important lansat de securistii de atunci si noii turnatori l-au preluat cu entuziasm.
4. „Cunoscut pentru vederile anticomuniste, acesta a negat cu vehementa relatia cu Securitatea“ – incheie perspicacele meu comentator. Ma gandesc ca numai Biju (I.T.Morar) putea sa-l consilieze. Nu stiu ce ma face sa cred ca din cele 29 de voturi pe care le-as fi primit, chipurile, de la repondentii „Cotidianului“, 40 ii apartin. O asemenea lumina nu se ia de la oricine. Pana cand Biju ne va intrista cu autobiografia sa, despre care s-a mai vorbit cate ceva prin „7 Plus“, raman la convingerea ca textul pomenit le depaseste in jeg pe cele ale celor 56 de turnatori care m-au urmarit pana in 13 decembrie 1990.
5. Mai aflu din acelasi text ca un ofiter ar fi facut demersuri sa primesc o locuinta in Bucuresti. Inteligentul comentator nu ne spune daca am si primit. In realitate, nu am cerut locuinta, ci transferul in Bucuresti, la unul din posturile oferite de domnii Octavian Paler si, respectiv, Adrian Paunescu. Refuzul l-am primit personal din gura lui Ceausescu, in cursul unei audiente. Din moment ce nu mi s-a aprobat transferul in Bucuresti, la ce mi-ar fi servit o locuinta?
N-as fi dorit niciodata sa scriu un asemenea text. Exista o specie de indivizi care nu stiu nimic, n-au facut nimic, nu sunt in stare decat sa-si dea cu presupusul despre orice, oricand si oriunde. Sunt atat de nuli incat nu merita nici macar sa-i detesti. Daca totusi le raspund uneori, o fac din respect pentru putinii care stiu ce sacrificii s-au facut si cat de greu s-a ajuns la ceea ce astazi numim libertate. Multora le este scarba de asemenea indivizi, dar nu indraznesc sa o spuna. Si nici nu au unde. Acesta este motivul care ma face sa repet ca nu toti am fost murdari, ca nu toti suntem slugile celor despre care odata si odata va trebui sa vorbim mai pe larg. Scrisesem un alt editorial despre o alta fata, la fel de urata, a realitatii romanesti. Iata-l.
Pseudojurnal
Pe langa marile sarbatori ale comunitatii careia ii apartinem, tot mai neglijate si contestate de catre recolta spirituala postdecembrista, avem fiecare sarbatorile noastre strict personale. Unele sunt legate de o realizare importanta, de un moment fericit al vietii sau de un punct de cotitura in care am invins ori am pierdut. Caci, de multe ori, infrangerile analizate cu luciditate pot fi dascalii nostri cei mai buni. Asadar, aici, in Viena, mi se spune ca am implinit un deceniu de cand mi s-a oferit fericita sansa de a intalni un celebru profesor, Michael Marberger, si de a descoperi o clinica de mare performanta a Universitatii vieneze. Despre acesti ani insa, va trebui sa vorbesc nu peste mult timp, cand voi termina romanul pe care profesorul, mare chirurg si fin psiholog, m-a indemnat sa i-l promit tocmai in momentul cel mai dificil al vietii, cand, cum spunea Dalai Lama, viata de dincolo mi se parea mai apropiata decat ziua de maine. La urma urmei, suntem cartile noastre, faptele noastre, si daca nenorocirile care ne incearca mereu ne ajuta sa intelegem profunzimile psihicului uman, inaltarile si abisurile lui, inseamna ca nu ne-am ales degeaba meseria, ca suferinta ne-a fost data pentru a cunoaste si a ne cunoaste mai bine. Deocamdata, insa, simt nevoia sa vorbesc despre sentimentul de evadat pe care l-am avut inca din clipa cand am revazut strazile fostei capitale imperiale, linistite, curate, un fel de elogiu discret al civilizatiei si al bunului-simt. Sintagma completa ar fi: evadat dintr-un azil de nebuni. Cam asa spun cei mai multi dintre romanii atat de numerosi care au ales... Europa. Inainte de Revolutie ma interesasem la un fost coleg de an despre starea de sanatate si organizarea sanitara din tara in care „alesese libertatea“. „E foarte simplu, mi-a raspuns cu o seriozitate bine mimata: jumatate nebuni si jumatate psihiatri“. In clipa de fata mi-e imposibil sa-mi dau seama ce parere ar avea despre situatia din Romania, unde nebunii prisosesc, iar psihiatrii sunt putini si, cand vine vorba de politica, nebagati in seama. Cine ar fi putut sa prevada in acele cumplite zile din decembrie ‘89 ca samovarele de altadata vor fi luate drept locomotive, iar Calibanii, drept Shakespeare. Si, mai ales, ca dupa atatia ani, Ceausescu din perioada cand nimic nu mergea va fi copiat in numeroasele discursuri din aceste zile. Politicienii apeleaza la popor, se intorc la popor, au incredere in popor si mai ales conteaza pe popor. Boborul! spunea si inaintasul lor. Din pacate, nici ei, asemeni maestrului lor intru oratorie si candoare, nu au descoperit inca dupa atata amar de vreme ca poporul este altfel, in nici un caz asa cum si-l imagineaza ei. Chiar si cel mai neinsemnat elector stie ca este in realitate o victima, ca cei ce i se adreseaza atat de patetic sunt nu numai incompetenti, ci si nerusinati, deoarece nu au facut absolut nimic pentru acest atat de invocat popor. Agricultura, in cea mai mare parte, incearca fara succes sa evadeze din Evul Mediu. Proiectele educative, sanitare, stiintifice, de orice fel lipsesc. De fapt, nu suntem pregatiti pentru nimic, iar libertatea dobandita cu atata sange este folosita de multi pentru a pleca din tara – „oriunde, dar nu la noi“ –, iar de altii doar pentru a injura, a intretine ura, agresivitatea si cruzimea. Cruzime fata de semeni, cruzime fata de natura, cruzime fata de aer, de apa si de pamant. Parcuri distruse, munti goliti de paduri. Pe dealurile Transilvaniei de odinioara se cultiva trifoiul rosu a carui samanta era cotata la bursa din Zürich. Astazi, chele, abandonate salbaticiei asteapta intoarcerea gospodarului care deocamdata si-a luat lumea in cap. Ne reuseste doar scandalul pana-ntr-atat incat nimeni nu mai ia in serios autoritatile statului alese democratic, legile si institutiile. Schimbam Constitutia dupa gustul presedintilor, neglijand ca in fisa postului acestora ar mai trebui sa figureze obligatoriu cultura si bunul-simt. Oricum, principalii oameni in stat n-ar trebui sa se poarte precum fanii echipelor noastre de fotbal. De saptesprezece ani incoace asistam la un prohod neintrerupt, oficiat de presa. O teribila sete de sange, de catuse, de revansa ocupa tot spectrul politic. Imi amintesc involuntar de replica unui taran din Moldova, auzita cu niste ani inainte de Revolutie: „Am trait noi o mie de ani fara guvern, dar acum, ca avem oleaca!“ Nu de putine ori, sentimentul ca ne-am intors in acea mie de ani obscura revine dureros. Carlos Fuentes citeaza din „Stiinta crucii“, cartea Edithei Stein, calugarita evreica moarta la Auschwitz, o observatie imposibil de uitat: „Ratiunea ne separa. Credinta ne uneste“. Si, pentru ca tara cu suferintele ei ne urmareste pretutindeni, oriunde ne-am afla, nu pot sa nu ma intreb cat mai avem cu adevarat pana la Credinta. Cat de lung este drumul si ce trebuie sa facem pentru a ajunge la ea? Si, cu spaima, o alta intrebare isi gaseste locul printre cele multe care asteapta un raspuns. Ce se intampla cu noi? De ce am uitat cine suntem? Dar nu despre asta imi propusesem sa scriu, ci despre Viena – Viena unui nou drum in intelegerea psihicului uman si, prin nu stiu ce asociere, ma gandesc la tristetea psihiatrilor romani care asista neputinciosi la ceea ce se petrece pe toate ecranele, in toate spatiile noastre publice, pretutindeni. Si cei ce participa la acest absurd spectacol se cred politicieni, tot asa cum odinioara altii se credeau Napoleon, Cezar, Stalin s.a.m.d.