Profa de proza
articol aparut in Cultura, nr. 30 din 2006-07-13» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
„Cultura pe care o avem nu ne va ajuta niciodata sa descalcim lumea decat in chip livresc“
Bine-a zis cine-a zis ca si cartile au suflet! La urma urmei, ele simt, gandesc si se comporta ca oamenii: unele modeste, altele vanitoase, unele cuminti, altele cu veritabile impulsuri schizo. Cunoasteti, desigur, o groaza de povesti despre clientii permanenti ai ospiciilor care se cred Napoleoni, Ceausesti, statui, chiuvete, cutii de chibrituri sau te miri ce. Ei bine, acelasi lucru se intampla cu unele carti: cutare roman ciudatel se crede scris de Dostoievski, altul se vrea o combinatie intre Proust si Kafka s.a.m.d.
Poets of Might & Magic
Din motive pe care o sa le dezvolt ceva mai jos, cred ca si „Nebulon“-ul Ruxandrei Cesereanu face parte din aceasta categorie. Cu singura diferenta ca modelul literar la care tanjeste volumul amintit este proza ezoterica si initiatica, hranita cu mister si emanand revelatie, fie ca vorbim de „tainele inimei“ (si, mai ales, ale trupului), de pliurile memoriei, de explorarea unor lumi miraculoase, de mituri cardinale sau de texte sapientiale.
De altfel, „initiere“ este, probabil, cuvantul cel mai raspandit in cartea Ruxandrei Cesereanu, iar frecventa lui se justifica, in buna masura, chiar prin substanta narativa. Dintre cele doua sectiuni ale volumului, prima („Bazaconii si nastrusnicii“) este o colectie eterogena de amintiri, basme, fantezii, parabole si texte experimentale. Totusi, cateva linii proeminente se degaja de aici cu usurinta. Una se dezvolta pe un culoar livresc, absurd si grotesc, constand intr-o succesiune de fabule care graviteaza in jurul corporalitatii, nonsensului si teratologiei („Dare de seama paranoica despre mustaciosul Salvador Dali“, „Zepelinul Ursulina“, „Piciorul meu drept“, „Autism“, „Balena“, „Batranetea periculoasa a domnului Hokusai“). Alta linie reuneste povestirile cu tenta autobiografica, marsand pe infuzia hieratismului in spatiul memoriei („Sucitele peripetii despre cum am devenit cherokee“, „Femele“, „Trei vrajitoare shi o ucenica“, „Ship of fools“, „Verile cand spargeam bulbuci de smoala“, „Arunca-te, nu te arunca“, „Unchiul meu, Maharajahul“, „Haritina“, „i, Me and Myself“). În fine, prima sectiune inglobeaza si un calup de texte care proceseaza fenomenul insusi al naratiei: „Trimeron“, „Printul ganganiilor si fetita uriasa“ si „Douasprezece camile si trei vulpi“ - ultimele doua fiind cele mai bune piese ale volumului.
Fireste, o asemenea clasificare e mai degraba aproximativa, cat timp cele trei coloane se intalnesc, in ultima instanta, pe acelasi teren al vizionarismului mitic. Nu alta e maniera utilizata in romanul „Nebulon“, care ocupa a doua jumatate a cartii. De altfel, textul e o rescriere transparenta a ciclului „Mesei Rotunde“: intr-un veac cand poezia mai haladuia cu adevarat pe strazi, fiind propagata si protejata de o secta de poeti-cavaleri-calugari, regele Alfons, el insusi practicant de nadejde al artelor lirice, pune la cale un turnir al barzilor cu scopul de a alcatui un comando solid pentru cautarea Graalului. Din echipa fac parte Alois, afemeiatul efeminat, Loenor, campionul intrecerilor bahice, ieronim, pustnicul introvertit si tenebros, izidora, farmazoana „ambigua“ si „alunecoasa“. Si, last but not least, regele insusi. Dupa ce-si aduna, la randu-le, animalele totemice, poetii se iau la intrecere, castiga cu totii „turnirul“, ajung la Castelul Minunilor, unde au parte de o noua runda de confruntari, revelatii si metamorfoze, pentru ca finalul sa astearna asupra fabulei obscuritatea de rigoare.
intermezzo
Cartea Ruxandrei Cesereanu nu e unica in contextul prozei postdecembriste. Dimpotriva, proza romaneasca de dupa (noua) „Eliberare“ pare atinsa iremediabil de mania ezoterismului. De unde si o posibila regula: cand nu e nici euforie („atitudine“, injuratura, spirit de gasca, ostentare a marginalitatii) sau butaforie (manipulare, trompe l'oeil, cult al suprafetelor, demontare a perversiunilor ideologice) proza ultimilor ani e musai mitoforie (rituri, vise si mistere, confrerii secrete, eruptii ale supranaturalului, uroborosi, pegasi si alti cai verzi pe pereti). Si totusi, e evident ca nu toate aceste scrieri (sa zicem, de la Pavel Corut la Mircea Cartarescu) stau pe acelasi plan si ca simpla punere in pagina a miturilor nu garanteaza valoarea operei. În aceste conditii, cred ca un criteriu rezonabil de a distinge intre textele bune si cele proaste este efectul produs asupra cititorului. Adica: una e initierea personajului si alta initierea lectorului; una e initierea din carte si alta e initierea prin carte, mai ales ca ultima nu deriva neaparat din prima. Cu alte cuvinte, o carte buna e aceea care reuseste sa transfere – macar in parte – sentimentul revelatiei asupra celui care o citeste.
Din acest punct de vedere, „Nebulon“-ul Ruxandrei Cesereanu e un esec. Transferul nu se realizeaza. Si nici nu ar avea cum sa se realizeze, de vreme ce in calea sa stau doua obstacole insurmontabile: limbajul impropriu al relatarii si strangularea faptelor prin comentariul auctorial.
„O duminica accidentala si voluminoasa in sensul ei initiatic“
Despre stil nu sunt prea multe de zis. Poate doar ca, intentionand sa ofere cititorului un surplus de solemnitate si de „poezie“, prozatoarea isi incarca textul cu neologisme si comparatii inadecvate, plonjand astfel, malgré soi, in plin ridicol. În rest, cartea vorbeste de la sine: „Rosaura se prabusise cataleptic in iarba“; „era intr-o duminica accidentala si voluminoasa in sensul ei initiatic“; Loenor „simtea ca
Pe scurt: defazaj total, cadere libera din sublim in penibil.
Tentatia auto-interpretarii
Mai interesant e celalalt aspect, adica auto-interpretarea. Naravul explicatiei, al golirii sensului si, inevitabil, al autosabotajului narativ se observa in toate sectiunile cartii. De pilda, in prima piesa a volumului („Dare de seama paranoica despre mustaciosul Salvador Dali“), comentariile sufoca practic relatarea: „Si toate lucrurile i se pareau a fi oua: cu siguranta acestea erau amintiri intrauterine care il devastau, zilnic, vreme indelungata.“ (psihanaliza rudimentara); „Mai tarziu avea sa-l obsedeze intr-atat mancarea, incat ravnea sa fie mancat, la randul rau, dar nu de o singura gura, ci de toate gurile puhave-buzoase (sau nu) ale lumii. Prin aceasta tanjire se asemana, de fapt, cu Hristos.“ (asimilare hazardata si nemotivata intre nutritie si euharistie: nu tot ce se mananca zboara; cu alte cuvinte, nu orice pofticios masochist intrupeaza mitul hristic); „La urma urmei, Salvador extermina lumea tocmai pentru ca acesta era un anus. <…> Prin anus se putea ajunge dincolo, in tinutul minotaurilor, al elefantilor corciti cu paianjeni, al leilor subterani, al rinocerilor angelicali si al altor jivine care anuntau apocalipsa.“ (constelatia de imagini anus-animalitate-infern, unul din locurile comune ale studiilor asupra imaginarului, e expusa scolareste in loc sa fie sugerata cu o minima subtilitate).
Însa exegeza cu circuit inchis se concentreaza cu precadere in roman. Pe langa faptul ca simbolurile sunt suficient de transparente in sine, autoarea forteaza iarasi nota vorbind despre „donjuanismul lui Alois“, comparandu-l pe Loenor cu „Dionysos tanar“ si numind-o pe izidora o „anti-Ofelie“; cat despre „recalcitrantul“ Guilelm (ala negru de respira greu, il stiti doar), nu e nici o surpriza sa citim ca „vezi bine, Guilelm nu era Merlin, ci mai degraba anti-Merlin“. Tot astfel, substratul alchimic e data pe fata, cele trei faze ale transsubstantierii aferente (Nigredo, Albedo si Rubedo) fiind amintite ca atare in „Nebulon“. Dar poate ca cel mai semnificativ pasaj pentru maniera didactica la care recurge Ruxandra Cesereanu este urmatorul: „Dupa ce si-au pus inelele in deget s-au aflat purtati intr-un vartej, intr-un taifun in care fiecare a vazut si a simtit ceva suprem, intrucat dizolvarea fapturii lor se cuvenea a fi urmata de o noua coagulare, adunare a oaselor, oscioarelor, dar si a spiritului, sufletului, inimii“ (p. 309) Pe de o parte, cunoscutul principiu alchimic solve et coagula (recte: „dizolvare“ si „coagulare“) e transpus in fraza fara o minima procesare estetica; pe de alta parte, sensul cauzalitatii indica suficient de clar principiul de constructie a naratiunii: initierea nu se produce pentru ca personajele parcurg anumite actiuni, ci personajele efectueaza anumite actiuni pentru ca asa scrie in bibliografia de specialitate.
La un moment dat, prozatoarea strecoara in carte o fraza promitatoare: „Mai departe va hotari cititorul acestei carti, caci el este adevaratul stapan.“ Însa promisiunea e repede uitata: niciodata cititorul nu ajunge „stapanul“ cartii, de vreme ce Ruxandra Cesereanu nu se poate debarasa de tentatia de a-si comenta propriul text. Profesoara isi continua imperturbabil lectia de proza, spre exasperarea elevilor care numara in gand secundele ramase pana la pauza.