Meciul Capital
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
In fotbalul nostru, meciul capital este, indiferent unde se joaca, Dinamo – Steaua. Sau invers, luati-o cum vreti. S-a inceput dupa 1950 cand, infiripate mai mult sau mai putin discutabil, cele doua echipe au tinut mereu capul de afis al fotbalului nostru intern. Se fac fel de fel de discutii in sensul celor care patronau (un fel de-a zice) cele doua cluburi.
Fortele, de fapt, ale sigurantei statului, impus ca o experienta ce s-a dovedit nefasta: adica Ministerul de Interne, cu Militia si Securitatea ce traiau intr-o simbioza malefica, impusa de afara (!) si Armata. Asa au vrut vremurile si atatia „viteji“ ce apar acum contestand si ministerele respective, dar si echipele, chiar daca multi sunt albiti la tample, ar fi mult mai bine daca nu s-ar mai da acum atat de „paralei“. Au cu siguranta constiinta incarcata si prin simpla expectativa deliranta prin care si-au consumat maturitatea. Ar fi mai bine sa taca, decat sa otraveasca in continuare. Daca ar reflecta macar la versul dumnezeiesc al atat de pamanteanului poet national George Cosbuc: „Nu cerceta aceste legi, caci esti nebun de le-ntelegi...“ ar fi un inceput cat de cat promitator.
S-au facut, incontestabil, multe abuzuri si in fotbalul de inceput al anilor de care aminteam mai sus. Deceniul de dupa infiintare si ceva dupa. Erau timpuri in care ministerele respective erau conduse de straini de gena noastra nationala!...Venetici si aventurieri politici, iar prin atata liniste si renuntare li s-a facut chiar jocul. In afara de rezistenta militar-national-crestina din munti, protestele studentesti din timpul revolutiei ungare din toamna lui '56 (ambele infrante si prin tradare!)... doar actiuni izolate, de suflare national personala.
Dar n-a fost totul chiar atat de rau... Mai ales dupa 1960!... Dar cine mai are nobletea sa judece cu echilibru, la rece, cand, de la un singur partid dictatorial, contabilizam acum un esichier inspaimantator prin curcubeul politic la care s-a ajuns si, mai ales, prin betia deliranta doctrinar ce le alinta doar oportunismul.
Este adevarat ca, in acei ani aici evoluau si erau luati chiar cu arcanul cei mai buni jucatori pe care ii producea tara. S-a mai intamplat si dupa anii '60, dar cu alte mijloace si nu e rau sa ne aducem aminte ca, in 1974, Universitatea Craiova i-a furat chiar un campionat lui Dinamo! Dupa ce, in decisivul de la Bacau, ofiterii din afara terenului (responsabili cu ordinea!) isi lovisera camarazii in tricou, pe gazon – oaspeti din Capitala. Si sub forta lui Stefan Andrei, pe atunci ministru de Externe, si a sangelui oltenesc al „Supremului Conducator“, federatia condusa de Mircea Angelescu s-a postat in genunchi in fata celor doi si, cu testele plecate, n-au dictat masurile firesti in favoarea lui Dinamo. Si ar mai fi exemple, care sunt mereu uitate sau evitate de contestatarii de profesie din ziua de azi.
Vremelnicia vremurilor nu trebuie sa justifice subiectiv patima infranta si din lipsa logicii in comportamentul si exprimarea cu tenta contestatara a atator veleitari aparuti din oportunisti si atunci si acum.
In fond, cele doua cluburi ale Armatei si Internelor, dar si Petrolul, Rapid si Universitatea Craiova sau Sportul Studentesc au beneficiat, uneori, de mana favorizanta a slujbasilor inalti ai dictaturii ce aveau la inima si patima fotbalului.
S-au scris, totusi, pagini de glorie romaneasca in fotbal si chiar daca concentrarea valorica, legal sau pe langa lege, intr-o justitie doar fabricata s-a facut la cele doua mari cluburi, consider ca, in datele de atunci nici nu se putea altfel mai mult. Da-ne, Doamne, mintea de pe urma a intelegerii fara mania cavernelor…
Steaua are mai multe titluri decat Dinamo. Dar este condusa in palmaresul intalnirilor directe de „cainii rosii“!...
Acum, se reaprinsesera cutitele de vorbe ale epatarilor reciproce. Care dovedesc ca aceia care conduc echipele noastre Dinamo si Steaua, cu mici exceptii, sunt mai mult suporteri infocati decat manageri cu stapanire de sine si control asupra emotionalului. Astfel, cei de la Dinamo au afisat mai mult o superioritate declamativa, fara acoperire din faptele de joc recente. Dincolo, in Ghencea, s-a mers de la invocarea credintei atotstapanitoare (ce nu putea decat sa-l mangaie pe Gigisor), pana la incercari de amuzament inconstient. Sustinut de obisnuitul in astfel de apucaturi de peluza, numitul „Meme“ (ce coincidenta onomatopeica ovina), dar si de Olaroiu. Si nu ma asteptam la el sa scrijeleze pe necunoasterea tinerilor asa numitii ziaristi (ce cronicari!...) o distributie fictiva, cu jucatori ce-si consumau suspendarile si accidentarile.
Iar trufia, mai ales in Saptamana Mare, se pare ca se plateste. Dinamo a intrat cu frica, avea probleme si, mangaiati de putina sansa, jucatorii sai au ridiculizat in prima repriza stadionul si umbrele de jucatori ai Stelei. Au reusit suite de pase variate, rapide si cu schimbare de directie… ce mai, 35 de minute de vis!... Au avut cinci situatii de gol si au marcat de patru ori! Punand si golul anulat, la un offside fictiv, la Danciulescu. Reusita de 60% in finalizare, ce nu-i decat la indemana echipelor sigure. Ce a fost Dinamo in aceasta prima repriza! In al carui final (si Steaua a avut tot cinci situatii de gol, dar nu a marcat...), Lobont s-a dovedit aceeasi pisica fermecata. Dar cu coloana vertebrala si putere de comanda, salvand de doua ori cu aceeasi gheara stanga! Incredibil… Ca la Bruges, la 0 -1!...
Apoi, ca goluri intr-a doua, doar un 2 – 1 pentru Steaua. Un fel de mutari si acoperiri simple la „table“. Blay a tremurat implantat de doua ori in fata demarajului talentatului Ochirosii si, din centrare, Steaua a salvat foarte putin din onoarea tavalita. Sa fi facut oare diferenta pisica salbatica ce e Bogdan Lobont? Sa lasam timpul sa vorbeasca. Oricum, Steaua cu trei straini dubiosi (Andrey, doar un deschizator de scoala de samba, Thereau mai mult tatuaje galice si Elton un „Tom Degetel“ si la propriu, dar si la figurat) si cu Radoi in cadere libera, a jucat mai mult rolul persilor zgomotosi de la Thermopile.
Final apoteotic, cu strigate de lupta, dar si de victorie à la Leonidas.
Pacat ca esarfa cu „Rezista, Moxule!“ a stat prea putin la vedere. Purtatorii sunt si prea tineri ca sa fi simtit zborul si lovirea perfecta, atat de scurte, ale celui mai dotat jucator roman: Florea Dumitrache.
O „Sambata Mare“ de revenire a fotbalului acestor mari echipe. Pacat de vandalismele din tribune si din afara lor. Ce nu puteau decat sa sugereze ca lumea a ramas salbatica, asa cum era in Ierusalimul Mantuitorului de acum doua milenii.