O babuta si-un tezic... cate-un pic, pic, pic
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura literara »
Autor: Cristina Balinte
Tine de perimetrul locurilor comune: viata de zi cu zi din anii comunismului cuprinde surse neverosimil de bogate pentru viitoare transpuneri literare. Subiecte exista, potentiali naratori se mai gasesc, vremurile nu sunt chiar atat de indepartate, incat sa transforme interesul direct si personal in curiozitate istorica. Se asteapta doar scriitorii potriviti, care sa demonstreze ca in conditii de libertate, cand intruziunile cenzurii se exclud, cand normativele creatiei s-au evaporat, se face literatura cu adevarat centrata pe acea mult ravnita povestire lamuritoare, neostentativa, sugubeata si complice fata de experientele similare ale cititorilor. Iar la un nivel ulterior al deschiderii, se cuvine ca aceste carti sa aiba capacitatea de a livra, in cadru fictional, aspecte ale unor strategii de a trai si, mai ales, de a supravietui intr-un sistem constrangator pana la sufocare.
Si sa vedem daca ii recunoasteti prin uzul intuitiei pe urmatorii: nea Costum, tovarasul Val-Vartej, Madam Lantisor? Un director comunist. Bingo! Unul de la Partid. Bingo! Vreo toapa precupeata?
Fasiile de realitate din Romania postbelica, innodate si derulate pana la sfarsitul lui decembrie 1989, nu se deosebesc in linii mari de cele apartinand altor tari comuniste. Experiente si fenomene sociale (industrializarea in ritm aberant, „naveta“, cooperativizarea, blamul asupra originii „nesanatoase“, criza alimentara s.cl.), determinate, in bloc, de o unica ideologie, sunt cunoscute de orice locuitor al zonei, luand forma generalitatilor cu influenta asupra grupului, a tipologiei, dar rezolvate individual! Deloc impresionant la urma urmelor ca asa cum acestea au contribuit, la timpul lor, la instituirea unei „internationale“ a productiilor literare sablonarde, acum devin parte a identitatii folosite global de est-europeni pentru a bate la portile Occidentului.
Ca si in literatura realist-socialista, in contextul unei substante de fond putin variabile, ceea ce stabileste diferentele valorice se limiteaza predilect la calitatea povestirii despre acele fapte din actualitatea vremii, personajelor fiindu-le suficienta inserarea judicioasa in clase, fara aspiratii prea mari de complexitate si de profunzime a gandurilor.
Dan Lungu – in ultimii ani, un prozator pe care se mizeaza atat in circuit national, cat si in onorarea imaginii literaturii romane contemporane in exterior (mai precis, in Franta, prin programul „Les Belles étrangères“) – porneste cu deprinderi profesionale de sociolog la alcatuirea unui roman explicativ pentru ciudatenia fenomenului postdecembrist, postcomunist, postceausist al nostalgiei dupa latul dat cu bronz de duzina al Partidului, temeinic infasurat la gatul oamenilor si recomandat ca fiind de aur. „Sunt o baba comunista!“ (Ed. Polirom, 2007) are la baza materialul unui interviu cu o muncitoare si concluziile unei anchete efectuate in mediul celor care dupa Revolutie au ajuns sa constate ca viata sub comunisti merita traita, in timp ce aceasta din prezent ar trebui schimbata pentru a fi din nou ca odinioara.
Premise documentare promitatoare pentru un roman; totusi, rareori transcrierea in cheie literara depaseste stilistic nivelul inregistrarii pe banda de reportofon a unei marturii. Realismul-hatru al lui Dan Lungu isi are comicul inglobat in faptele relatate; cu alte cuvinte, este o reusita a creatorului anonim de bancuri, nu a romancierului, ca mai radem la poante cu nea Nicu si Leana, si o culme a umorului involuntar al vremii atunci cand activistii cer, cu ocazia unei vizite scontate a lui Ceausescu, sa fie vopsiti in verde brazii de la poarta intreprinderii, ori cheama echipe de muncitori sa transplanteze de la o statiune agricola experimentala porumb cu stiuletii mari, pe drumul urmat de „Inaltii oaspeti“.
Aici este capcana tipologizarii personajelor, a standardizarii situatiilor si a proiectiei in esantion: implica prea mult previzibil, impreuna cu o doza buna de mituri ale momentului, iar in final viata bate cartea (=romanul), dupa ce in prealabil l-a obstructionat consecvent pe autor prin eficienta locurilor comune ale realitatii care concureaza fictiunea.
In capitolul al 15-lea, Alice, fiica Emiliei Apostoae, protagonista cartii, vine sa o caute pe mama sa la fabrica pentru a i se plange ca a fost nedreptatita de invatatoarea care i-a dat 8 la caligrafie, in timp ce o colega, fiica sefei comitetului de parinti a primit, chiar daca a scris mai urat, nota 10. Daca la relatarea acestor lucruri ati gandit/pronuntat „ei, si...“ inseamna ca nu a fost prea greu sa scrieti singuri, mintal, continuarea, elucidarea misterului, dupa schema: sefa a comitetului de parinti – colecta de „fonduri“ la zile festive – parinti cotizanti de voie, de nevoie – un mic dar plasat oportun in semn de „recunostinta“ – invatatoare multumita – parinti cu orgolii satisfacute – elevi fericiti = pacaleala reciproca, insa utila.
Alte situatii-stas: muncitorii produc doar in prima parte a zilei, dupa-amiaza dau drumul la utilaje, ca sa se auda in afara zgomot, si acoperiti de un sef omenos si descurcaret mai joaca o tabla, o moara, fac aprovizionarea, mai slefuiesc vreo piesa, mai sudeaza vreun gardulet, pe care le vand pe la diversi; cel mai glumet din echipa si mai indraznet in zicerea bancurilor cu nea Nicu se dovedeste a fi fost primul turnator al intreprinderii; cateva cutii cu banane puse deoparte de vanzatori sunt descoperite de autoritatile chemate de clientii revoltati si, in consecinta, ajung in portbagajele inspectorilor; ajunse la oras, fetele de la tara mangaie prosoape, se duc sa vada trenul, cad in fascinatia ojei si a ochelarilor de soare, aleg din galantarul cofetariei mai ales prajitura Africana, isi cadorisesc mai tarziu vecinele cu bibeloul reprezentandu-l pe batranul chinez „ce se sprijina in toiag“.
Si sa vedem daca ii recunoasteti prin uzul intuitiei pe urmatorii: nea Costum, tovarasul Val-Vartej, Madam Lantisor? Un director comunist. Bingo! Unul de la Partid. Bingo! Vreo toapa precupeata? Nu chiar, doar invatatoarea lui Alice.
Poticneli de tot hazul
O batrana, Emilia Apostoae, fosta muncitoare intr-o fabrica de confectii metalice, se straduieste sa gaseasca, in trecut, argumente care sa ii justifice nostalgia dupa anii comunismului. Din alta perspectiva, ea isi cauta locul intr-o societate actuala, demonizata in necunostinta de cauza. Prezentul nu il intelege (ba confirmandu-se zicala „capra sare masa, iada sare casa“, dupa ce Emilia fugise in tinerete din satul prafos unde se pregatea amestecul balegos, adica oripilantul tezic, venind sa locuiasca in orasul progresist, si fata, Alice, paraseste dupa Revolutie postul de inginera intr-o fabrica romaneasca, stabilindu-se in Canada cea primitoare). Viitorul aproape ca nu mai exista, in Romania postdecembrista, la varsta pensionarii si oricum cladirea intreprinderii a devenit sectie de produs Coca-Cola, unii colegi si-au deschis pravalii (cine oare? nevasta vanzatorului de la Alimentara ceausista si seful de echipa), economiile s-au dus. Numai trecutul ii apare in cele mai vii culori cu putinta, deoarece atunci era tanara, vesela, capabila de a se adapta repede si de a fenta sistemul.
O prima tresarire legata de titlul exclamativ (mai degraba ar fi trebuit sa fie interogativ) „Sunt o baba comunista!“: Emilia are carnet de partid, vrea sa reinvie trecutul, ii uraste instinctiv pe liberali, dar... nu este ideologic vorbind comunista, ci o derutata beneficiara a sistemului. „Pana la conversatia cu Alice, nu ma gandisem niciodata la mine ca la o comunista. Ma trezisem adesea visand la perioada frumoasa din viata mea, cand eram tanara si munceam voiniceste, cand faceam mese imbelsugate in familie si mergeam in concedii, dar niciodata nu-mi trecuse prin cap ca asta poate insemna sa fii comunist.[...] Pentru noi, nu membrii de partid erau comunistii, ci politrucii si habotnicii. [...] Eu ce fel de comunista eram? Daca aceia erau comunistii, atunci inseamna ca eu vreau un comunism fara comunisti „din aceia“? Daca nu, mai voiam eu comunism? Daca numai aceia erau comunisti, atunci nu mai voiam sa fiu comunista. Nu mai voiam sa fiu, dar eram. Se poate sa fii fara sa vrei sa fii?“.
Mai tarziu, vom afla ca Emilia nu este nici baba, din moment ce afirma „Azi dimineata m-am trezit batrana“. Sau: pana atunci a fost o baba tanara si la final, trecand dintr-o varsta in alta a babelor, a ajuns la stadiul pleonastic de „baba batrana“! Sau: „batrana“ este un epitet cu rezonante metafizice, doar nu de pomana muncitoarea cu liceul la seral, careia ii „tremura izmenele“, „freaca menta“, „da in gat“, comanda si infuleca nu mai putin de „cinci mici cu mustar“ are in cateva randuri accese filosofarde, idei recurente extrase parca din tratatele despre fiinta si fericire de secol XVIII – p. 113: „cum de-ai putut fi tu fericita cand altii erau nefericiti? Ce ai facut tu pentru fericirea altora? Cati oameni fericiti ar fi trebuit sa fie in jurul tau ca sa ai si tu dreptul de sa fii fericita?“; p. 238: „De cati oameni fericiti e nevoie in jurul tau ca sa fii si tu fericit?“. Sau: date fiind aceste exprimari, comportamente cvasi-masculine, plus penseurile à la Rousseau, functioneaza lovitura de teatru a uneia dintre variantele de reclama la Sprite, cea cu lupul deghizat dupa toate atributele fizico-simbolice ale oii, care la sloganul „iesi din turma“ lasa a i se vedea coltii, in cazul nostru nu atat basmaua Emiliei Apostoae, cat barbita lui Dan Lungu.
Am sa trec peste mici scapari de genul „Ar incapea patru capuri de-ale mele, nu unul“ (p. 19) si fenomenalul „mormaie muscoiul“ (p.100), peste „Soarele care frige“ (p.21), peste stouri subtirele referitoare la copii-erou care dau alarma cocotati in varful unui dud (p. 21), si ha-ha-uri la adresa muncitorilor fraieri epuizate deja in scenariile reclamelor cu „Dorele!“ (p. 25). Am sa le pun in seama stilului deficitar al Emiliei Apostoae; din mediul ei de provenienta, este putin plauzibil sa se exprime ca la carte (si totusi dupa cum am vazut mai sus, o face?!). Insa mai greu pot gasi explicatii pentru reconstructii stangace, unde aparenta unui prezent „al timpului“ se contamineaza cu elemente cunoscute de-abia ulterior. Asa cum intr-un film clasic Spartacus avea marci de vaccin, in „Sunt o baba comunista!“, in povestirea unui banc despre intalnirea dintre Ceausescu si pestisorul de aur, se aminteste de robinetele din aur de la Casa Poporului, mit de altfel postdecembrist; intr-un alt loc, nea Nicu si Leana asculta emisiunea de dedicatii, unde o femeie norocoasa intervine in direct pentru a-i oferi o melodie unui tovaras, peste portmoneul caruia daduse la un hotel – numai ca, din cate imi amintesc de pe vremea scolii generale, la radio, o prudenta elementara oprea accesul publicului in direct la microfon, intrebarile, dedicatiile fiind trimise prin posta si citite de realizatorii emisiunilor; apelurile si discutiile live apartin, totusi, contextului de dupa decembrie 1989.
Sperante de neocolit
Chiar daca pana si perspectiva exportului se incetoseaza de regionalismele cu efect local romanesc, tip „beldie“, „tezic“, „ciucalai“, „habauc“ (de exemplu, echivalarea intr-o alta limba straina a simbolului-cheie, „tezicul“, s-ar traduce fie prin suprimarea nuantelor, fie cu incarcatura perifrastica), ori de expresii de genul „ai mancat rahat
Deocamdata nu e mult: un capitol integral (17), doua finaluri de capitole (8, respectiv 24). Mai exact, acuitatea detaliilor, stiinta tensionarii evenimentelor si promptitudinea loviturilor de teatru. Vecina Emiliei, doamna Rozalia, nu primeste decat vizite anuntate, nu are prin casa bibelouri, se jeneaza cand i se face vreun serviciu nesolicitat. Are si ea o poveste, cu totul opusa celei a Emiliei, iar Dan Lungu stie cum sa isi foloseasca observatiile „de interior“ pentru a diferentia elegant o liberala de o nostalgica a comunismului. In capitolul 17, Emilia se hotaraste brusc sa plece din apartamentul matusii Lucretia; s-ar crede ca motivul este dorinta de independenta; nu, a surprins-o pe matusa sarutand un alt barbat decat pe unchiul Andrei. Capitolul 8: parintii Emiliei au un motan care fura pui; un motan „fermecat“ care face ce face si se intoarce acasa, ori de cate ori este dat pe mana unui vecin, ca sa il duca departe. Emilia si Sanda, sora ei, viseaza ca motanul va scapa si de nea Culita. In timpul unei mese de familie, nea Culita da navala si isi cere tainul, scotand dintr-un sac capatana insangerata a motanului Puchi. Capitolul 24: dupa ce pregatisera de zor vizita lui Ceausescu, vopsisera, lustruisera, reparasera, curatasera, se anunta ca „Tovarasul“ nu mai onoreaza cu prezenta sectia de muncitori-fruntasi.
Daca ar fi tradus in strainatate pe urmele „Raiului gainilor“, romanul „Sunt o baba comunista!“, de relevanta totusi locala, nu ar obtine un statut diferit de morala unui episod din partea sa de inceput. Pentru intalnirea cu occidentalul Alain, viitorul ginere, gospodina romanca Emilia se mobilizeaza exemplar: face curatenie, gateste numai bunatati, cumpara si un ventilator, supraliciteaza cat o tin puterile evenimentul; sotul Tucu varuieste chiar si casa scarilor. Dar in ziua mult asteptata, Alain refuza politicos toate semnele de ospitalitate traditionala, preferand hotelul si putina carne de peste de la un restaurant.
Cam greu, in concluzie, dar nu imposibil, sa faci momentan sa se spuna prin Europa „o carte aparuta la Jacqueline Chambon, editoarea lui Dan Lungu“ si nu „la editoarea Elfridei Jelinek“. Iar „Baba comunista“ nu intra clar in astfel de calcule!