Cat de constient este constientul?
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura psi » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Constientul este unul dintre termenii impusi de psihanaliza. Inaintea consacrarii sale de catre psihanalisti, constientul, echivalat cu constiinta si ratiunea, a fost unul dintre conceptele cheie ale filosofiei si psihologiei de tip cartezian.
Conform acestor paradigme constientialiste, esenta lumii umane e data de faptul ca alegerile, actele si atitudinile subiectului sunt dominate de logica si coerenta, fiind perfect justificabile si inteligibile. Psihanaliza a rasturnat complet o astfel de viziune. Ca adjectiv, constientul califica starea psihica a insului de exercitare a controlului asupra mediului exterior si a autocontrolului in planul propriei activitati mentale. In calitate de substantiv, constientul desemneaza acele procese specifice de adaptare in temeiul carora functioneaza aparatul psihic. Constientul mai inseamna si continutul psihic ce apartine la un moment dat constiintei. Conform primei topici freudiene cu privire la organizarea psihicului uman (1900-1920), constientul reprezinta una dintre instantele constitutive acestuia, alaturi de preconstient si inconstient. Sigmund Freud intrebuinta conceptul de constient drept sinonim pentru substantivul constiinta, mai putin atunci cand se referea la constiinta morala (Gewissen), pe care o punea in relatie cu supraeul, instanta proprie celei de-a doua topici (1920-1939), si cu conceptul de ideal al eului. Limba germana ofera si un alt inteles, particular, de ordin filosofic, termenului constient, respectiv faptul-de-a-fi-constient (Bewusstheit).
In contextul ultimelor doua decenii ale veacului al XIX-lea, cand majoritatea psihiatrilor si a neurologilor legau starile psihice de activitatea diferitelor zone cerebrale, Freud este primul care abordeaza procesele psihice independent de orice substrat bio-fiziologic. Potrivit parintelui psihanalizei, nici constientul nu parea sa aiba vreun raport cu una sau alta din activitatile cortexului cerebral. Insa el nu a intarziat sa vorbeasca despre o adevarata sciziune (sau clivaj) a(l) constiintei, mai cu seama in planul unor simptomatice uitari ori al refuzului manifestat de subiectul nevrotic de a-si da seama de responsabilitatea lui in raport cu anumite ticuri sau deviatii de comportament. De fapt, pentru Freud clivajul inregistrat in activitatea constienta nu conta ca fapt in sine, ci in calitate de marca a existentei inconstientului. Astfel, isteria (sau uitarea cauzei unor simptome) nu ar fi fost rezultatul sciziunii consumate in constient, ci al conversiei unor continuturi psihice, multe diferite de ceea ce se numea traire constienta. Savantul vienez a subliniat rolul jucat de limbajul verbal in activitatea de ridicare la constient, pe baza asocierilor verbale libere si a reprezentarilor adiacente, a unor trairi si reactii de ordin inconstient.
In argumentarea existentei constientului Freud a pornit de la interpretarea visului, mai exact de la cenzura deformatoare care functioneaza in planul activitatii onirice. Daca orice vis este indeplinirea unei dorinte si daca sunt numeroase dorintele interzise datorita continutului lor antisocial (tabuul incestului, interdictia crimei etc.), gratie cenzurii si unor mecanisme ca deplasarea si condesarea, asemenea trairi devin posibile. Materialul inconstient ajunge sa fie modelat conform normelor acceptate de constient, chiar daca intr-o forma bizara. Postuland inechivalenta dintre psihic si constient, Freud ataca de fapt monopolul constientialist ce functiona traditional in filosofia, psihiatria si stiintele sociale de pana la el. Asertiuni de tipul „omul nu este stapan la el acasa“ si „nu ratiunea guverneaza majoritatea actelor si alegerilor noastre“ au scandalizat lumea stiintifica la finele secolului al XIX-lea, dar s-au vazut confirmate de impresionanta clinica psihanalitica, de psihopatologia intemeiata de freudieni, dar si de evenimentele istorice ale primului sfert de veac (crize economice, conflicte locale si primul razboi mondial).
In viziunea lui Freud, sistemul Pc-Cs (perceptie-constiinta, echivalat cu constientul) inregistreaza excitatiile produse de contactul cu mediul exterior, dar si pe acelea venite din psihic, toate functionand potrivit criteriilor placere-neplacere. Aceste senzatii devin constiente in procesul reprezentarii prin verbalizare, fapt care nu le asigura o stabilitate mnezica deosebita, fiind rapid uitate. Dinamica proceselor de inregistrare-stergere se consuma aproape simultan, ceea ce l-a indreptatit pe Freud sa conchida ca acolo unde se sfarseste urma mnezica ia nastere constientul. Daca savantul austriac si-a dezvoltat argumentele succesiv, in lucrari ca „Studii asupra isteriei“ (1895) si „Interpretarea viselor“ (1900), ulterior, in „Dincolo de principiul placerii“ (1920) si „Eul si sinele“ (1923), el va anula coincidenta dintre eu si constient, cea care determina conflictul intrapsihic generator al nevrozei. Potrivit noii viziuni si topici, eul e conceput ca o secventa modificata a sinelui sub influenta sistemului Pc-Cs. Astfel, exista atat zone de functionare inconstienta la nivelul constientului, cat si continuturi constiente in planul sinelui.
Jacques Lacan a adaugat nuante noi acestei paradoxale optici freudiene despre impuritatea instantelor psihice. Pentru Lacan, intre subiectul inconstientului si eul constient exista o distanta enorma, cele doua aflandu-se intr-un raport de alteritate radicala, in ciuda unor impuritati constitutive. Psihanalistul francez considera constientul (respectiv constiinta) drept necunoastere si chiar anticunoastere (mé-connaissance) in plan cognitiv, iar statutul acestuia nu-l concepea dotat exclusiv cu o functie perceptiva, ci mai ales cu una simbolica.