Nikos Kazantzakis sau despre drumurile libertatii
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
Paradoxal, poate, dupa cum s-a constatat in urma unui studiu realizat in cateva state occidentale, dar nu si inexplicabil in contextul prezentei si atat de frecvent citatei globalizari, numele lui Nikos Kazantzakis nu este cunoscut decat in mica masura, desi romanele sale au fost publicate in peste o suta de tari. Cu toate acestea, pe unul din primele locuri la capitolul dedicat filmelor celebre din acelasi studiu, se gaseste tocmai pelicula „Zorba Grecul“ (1964), in regia lui Michael Cacoyannis, cu Anthony Quinn in rolul principal. Paradoxul merge, insa, si mai departe, deoarece aceasta situatie nu face, in fond, nimic altceva decat sa confirme ideile exprimate de Kazantzakis insusi, inca la inceputul anilor '50, cu privire la societatea occidentala de consum – care se prefigura de pe atunci – si mai cu seama la civilizatia imaginii ridicata la rang suprem in aceasta noua (dar mai putin minunata) lume inclinata sa observe aparentele si, adesea, aproape nimic altceva in afara lor.
La fel cum se intampla si in alte scrieri ale lui Kazantzakis, cititorul intelege ca, in fond, autorul vorbeste, in multe din paginile cartii, dar aproape fara s-o spuna niciodata explicit, despre nevoia omului de a avea un ideal, amanunt indispensabil in orice incercare de cautare si afirmare a libertatii.
„O inclestare fara sfarsit“
Publicat atunci cand autorul trecuse de varsta de saizeci de ani, intr-un moment cand multi dintre scriitorii importanti ai epocii se ocupau deja aproape exclusiv de gestionarea si administrarea gloriei literare, romanul „Zorba Grecul“, aparut in 1946, („Viata si peripetiile lui Alexis Zorbas“, acesta fiind titlul complet al cartii) demonstreaza nu doar extraordinara vitalitate artistica a lui Nikos Kazantzakis, ci, deopotriva, si increderea pe care o are el, acum si abia acum, in stapanirea mijloacelor sale artistice. De altfel, si printre scriitorii greci ai generatiei sale, Kostas Hatzopoulos, Alexandros Delmuzos, Anghelos Sikelianos sau Kostas Varnalis, Kazantzakis s-a evidentiat prin aceasta lipsa de graba si asteptare a deplinei maturizari a expresiei romanesti, in stare sa-l caracterizeze perfect. Si a pornit, in acest inedit demers, de la convingerea pe care n-a ezitat sa si-o exprime in repetate randuri, cea care este de natura, de altfel, sa caracterizeze si numeroase dintre personajele sale: „Nimeni nu triumfa definitiv, caci viata e o inclestare fara de sfarsit in care ne luptam cu totii cu un Dumnezeu sau altul pentru a ne afirma propria libertate.“
Dincolo de subiectul acestui roman – calatoria naratorului in insula Creta, insotit de Alexis Zorba, noul sau tovaras, descoperit in circumstante foarte putin conventionale, urmata de tot soiul de intreprinderi soldate, mai toate, cu esecuri rasunatoare, pe fondul ospitalierei gazduiri de care au parte cei doi la madame Hortense, fosta curtezana celebra, devenita, insa, acum, la batranete, Bubulina, in cautarea unui strop de caldura si de tandrete, gazduire punctata la tot pasul de permanentele discutii in contradictoriu ale naratorului cu Zorba, mai cu seama in ceea ce priveste atitudinea omului fata de existenta – sunt de gasit aspectele esentiale ale intregii opere a lui Kazantzakis. Intre acestea, poate, mai ales inrudirea structurala a textului de fata cu „Raportul catre El Greco“, dar, cel putin in anumite pagini, si cu „Dusmania fratilor“ sau „Hristos rastignit a doua oara“. Poate mai cu seama in ceea ce priveste modul in care el insusi se raporteaza, ca autor, la modelele pe care le-a avut si de care a fost influentat. Incepand cu Nietzsche, cel care-i sapa „rani adanci in suflet“, continuand cu „pomezile mistice ale lui Bergson“, ca sa repetam formularile lui Kazantzakis insusi, dar si cu influenta spiritului crestin, cunoscut fiind episodul din biografia autorului cand acesta, impreuna cu Anghelos Sikelianos, se va apropia pentru un timp de lumea aparte a manastirilor de pe Muntele Athos, fiind chiar tentat, la un moment dat, sa aleaga calea vietii monastice.
Fara teama, fara speranta
Numai ca romanul „Zorba Grecul“ face pasul esential inainte, in sensul ca, dincolo de toate aceste influente – desigur, adevarate – mai exista ceva, poate ca semnele cu adevarat distinctive ale scriiturii lui Kazantzakis, venite si pe filiera permanentei insatisfactii a diferentei sau a imposibilitatii de identificare cu modelele ridicate la rang de etalon universal. In primul rand, e semnul unei tristeti ontologice care strabate textul, caci Zorba, de exemplu, e trist cand, in tinerete, descopera ca lumea nu e buna si dreapta, asa cum crezuse si, mai ales, asa cum fusese invatat sa creada, e trist, apoi, cand isi da seama ca toate razboaiele sunt purtate doar in numele unor vorbe goale, caci dincolo de marile lozinci oamenii sunt la fel, iar suferinta tot atat de sfasietoare, fie ca e vorba de greci, de turci, de sarbi sau de albanezi, e trist cand isi da seama ca tineretea nu dureaza toata viata. E vorba, apoi, de tristetea careia ii putem spune de-a dreptul „carturareasca“ a naratorului, cel care incearca sa scrie o carte despre Buddha, privit, si acesta, ca reprezentat al milei intelese mai cu seama ca forma sublimata a tristetii. Iar aici e punctul in care intervine celalalt mare semn al prozei lui Kazantzakis, si anume convingerea ca, in ciuda tuturor acestor mari tristeti si adevaruri deopotriva, sau, mai bine zis, tocmai pentru toate acestea, viata merita traita. Si nu oricum, ci cu daruire, cu pasiune, ca permanenta celebrare a miracolului insusi al existentei omului pe pamant, ca sarbatoare dionisiaca, in muzica si dans, si nu prin cufundarea in paginile „terfeloagelor“, asa cum numeste uneori Zorba cartile, cu un dispret nedisimulat.
In fond, avem aici, transpusa la nivelul unui extraordinar text romanesc, ideea care l-a insufletit pe Kazantzakis de-a lungul intregii sale vieti: aceea a libertatii, a eliberarii si mai cu seama a nevoii de eliberare, fiind, desigur, mult mai putin important daca aceasta libertate e castigata de sub dominatia turcilor sau de sub aceea a idolilor, fie ei chiar si dintre cei mai iubiti. Libertatea inseamna, mai ales, asa cum se intrevede din numeroase pagini ale acestui roman, in primul rand lipsa oricarei temeri sau chiar, in ipostazele extreme, a oricarei sperante, dupa cum suna epitaful lui Kazantzakis insusi – fie ca ar fi vorba de frica in fata pedepsei sau de speranta vreunei posibile recompense. In fond, nimic altceva decat cunoscuta afirmatie a filosofului musulman Averroes, in conformitate cu care „morala bazata pe teama in fata pedepsei posibile sau pe speranta desarta a vreunei ipotetice recompense viitoare este nedemna de marea creatie a lui Dumnezeu si, prin urmare, imorala.“ Iar situatiile in care este pus Alexis Zorba, la fel ca si alte personaje ale operei lui Kazantzakis, cum ar fi Constantin Paleologul, Prometeu sau Ulise, nu fac decat sa demonstreze, intr-un mod deloc conventional, ca exista ceva chiar mai important decat libertatea: lupta pentru libertate si drumul ce duce la ea.
„La dracu’ cu hartoagele si calimarile!“
Comparat, uneori, cu proza de atmosfera a lui Lawrence Durrell, tocmai pe temeiul cunoscutei obsesii a scriitorului britanic pentru lumea spirituala a Greciei, Kazantzakis depaseste, in „Zorba“, simplul nivel al exotismului sau al atat de cautatei – cel putin intr-o anumita perioada – culori locale. Pentru ca, vorbind mereu despre oameni si calatorii, el reuseste sa spuna ceva cu adevarat esential nu doar despre implicatiile initiatice ale oricarei calatorii, viata fiind, desigur, exemplul prin excelenta, ci si despre descoperirea de sine, ca prag ultim al experientei traite de tanarul si prea putin experimentatul narator alaturi de Alexis Zorba, nou Falstaff, mai degraba decat Sancho Panza. Care stie cum sa-l faca sa inteleaga – niciodata, insa, explicandu-i prin „palavre“ – ca dragostea e foarte aproape de moarte (cazul frumoasei si tinerei vaduve e exemplul cel mai la indemana), ca, cel putin uneori, credinta nu inseamna o sutana calugareasca, ca marile adevaruri ale vietii sunt intotdeauna evidente si, tocmai de aceea, aparent atat de greu de inteles. Acesta este si motivul principal pentru care gasim in aceasta carte clasificarea oamenilor in cateva categorii dominante: cei care se multumesc doar sa manance si sa bea, cei care aleg sa faca bine celor de langa ei si cei care au marea capacitate si rarul dar de a trai viata universului intreg, uneori chiar reusind sa transforme materia in spirit. Desigur, Zorba intruchipeaza pe deplin cea din urma categorie, marea sa pasiune pentru santuri si pentru dans reusind intotdeauna sa transmita ceva mai presus de cuvinte. Nu intamplator spune el, atunci cand, dupa esecul cel mai rasunator al intregii lor sederi pe insula, prabusirea telefericului, intelege ca, dincolo de pierderile materiale, tanarul sau companion a intrevazut esenta vietii si a spiritului universal: „La dracu' cu hartoagele si calimarile! La dracu' cu bunurile si interesele! Stapane, striga, am multe sa-ti spun, n-am iubit pe nimeni ca pe tine, am multe sa-ti spun, da limba nu ma ajuta... Asa ca ti le dansez!“ La fel, cativa ani mai tarziu, Zorba ii va lasa cu limba de moarte fostului sau tovaras o mostenire neasteptata, santuri-ul sau, lucrul la care tinea cel mai mult pe lume, si care incetase de multa vreme sa mai fie un simplu obiect. Caci, la fel cum se intampla si in alte scrieri ale lui Kazantzakis, cititorul intelege ca, in fond, autorul vorbeste, in multe din paginile cartii, dar aproape fara s-o spuna niciodata explicit, despre nevoia omului de a avea un ideal, amanunt indispensabil in orice incercare de cautare si afirmare a libertatii. Iar daca acest ideal se numeste flacara sau strigat, asa cum se intampla, de exemplu, in „Raport catre El Greco“, sau cant si dans, ca in „Zorba Grecul“, e mai putin important, esential ramanand faptul ca, in ambele cazuri, etalonul fundamental e spatiul – nu atat fizic, cat mai mult spiritual – al Greciei, loc de afirmare privilegiata prin excelenta a dimensiunilor apolinica si dionisiaca. Tocmai de aceea, „Raportul catre El Greco“ vorbeste despre Zorba, demonstrand ca circulatia imaginilor functioneaza in ambele sensuri, dar si importanta elementului autobiografic in construirea acestui discurs romanesc: „Toata noaptea m-am gandit ce sa fac, ce sa fac ca sa alung moartea, moartea lui Zorba? Amintirile ma napadeau si se imbulzeau sa puna stapanire pe inima mea; si ma indemnau sa-l adun pe Zorba din pamant, din mare, din vant, sa-l aduc inapoi la viata.“
La un anumit nivel al interpretarii, Alexis Zorba insusi se apropie foarte mult de El Greco, emblema simbolica a ultimei carti a lui Kazantzakis, fiind un personaj construit in urma unei permanente cautari din partea autorului, imposibil de prins sau de caracterizat intr-o singura fraza, extrem de greu de raportat la un singur etalon sau sistem de valori. Nimic altceva, adica, decat o inedita plutire pe mari – si peste mari – intr-o neincetata calatorie de descoperire a esentelor, a sinelui, a libertatii. Imaginea unui nou Ulise, putand, parca, sa se multiplice, proteic, la nesfarsit.