Desene animate
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura media »
Autor: Catalin Sturza & Mihai Iovanel
Dar ia zi, acum mai servesti? Eu nu mai bag decat cate un Bugs Bunny, from time to time. In ce-i priveste pe Spiderman sau pe Batman, mi-i procur via BD sau prin filme.
Ct. S.: E inevitabil. Daca am promis, am promis. Din consideratie pentru cititorii care abia asteapta sa fie iluminati, atacam urmatoarea fortareata (mai degraba, i-as spune avanpost) a (al) telenovelelor: desenele animate. Mai precis, serialele manga/anime care ne-au bantuit noua copilaria: „Hello Sandybell“, „Candy-Candy“, „Lidia in jurul lumii“, „Clementine“, „Heidi“, plus „Cartea cartilor“ – ca sa numesc numai telenovelele animate de pe posturile romanesti.
Pentru necunoscatori, manga/anime inseamna acele seriale, de regula japoneze, extrem de lungi, cu personaje cu ochi foarte mari, care mereu rad punandu-si bratele in spatele capului si isi arata emotiile in cele mai evidente moduri cu putinta, inclusiv dilatand timpul si miscandu-se in reluare.
Prin urmare, mon cher ami: „Va Sandy/ Sandy sans doute/ Va Sandy/ Tu suis ta route/ Fais ton chemin et boucle tes valises/ Pour que ton rêve se réalise“
M. I.: Ca sa vezi ce inseamna o plaja referentiala saraca. Depindeam de acelasi post unic tv, frecventam aceleasi pelicule pe care sistemul cinematografic pauperizat din anii ’80 le mai oferea. Avem cam aceleasi amintiri. Pana prin 1994-1995, cand lucrurile au inceput sa evolueze in regimul media, am vazut cam aceleasi filme & desene animate. Avem, din acest pdv, cam aceleasi conditionari emotionale. Daca am fi trait in SUA, cu cateva zeci sau sute de posturi tv, acum te-as fi intrebat: „Sandy who?“ Dar asa...
Ct. S.: Pentru mine, evolutia mass-mediei a insemnat prima retea de televiziune prin cablu (Pelin se numea, in Constanta, dupa numele madamei care pornise afacerea) si descoperirea posturilor italienesti – Italia 1, Rete 4, Canale 5 – pline doldora cu desene animate din cele care imi placeau mie. Acum le zic, usor nostalgic, usor condescendent, telenovele. Atunci nu ma saturam de ele. Nu ma puteam opri. Saream dintr-un serial in altul si urmaream, in general, vreo zece-cinspe povesti in acelasi timp. Fara nici o exagerare. Comparativ cu ce ofereau italienii, grila cu cele 4-5 soap-uri manga de pe TVR 1&2 pare extrem de saraca. Asta s-a intamplat, cred, prin '91 si a tinut pana cand am intrat la liceu – adica vreo patru ani buni, plini de magnifice serii cu fetite orfane, pusti inventivi si inventatori, acrobate de circ salvate si curtate de pustii inventatori, gemeni cu puteri supranaturale, negri buni la suflet, persecutati pe plantatii de bumbac, cavaleri destepti si generosi reuniti de idealurile mesei rotunde, adolescenti si adolescente cu diverse puteri supranaturale, adolescente lunatice care se transforma in aparatoare ale dreptatii, tinerei blonzi care isi semneaza numele cu un „Z“, s.a.m.d. Plus gradini pline cu mistere, submarine pline cu gadget-uri futuriste, quest-uri pentru salvarea omenirii, pline cu baieti rai si brutali, si mesaje moralizatoare, pline cu „adevar“, „dreptate“ si „democratie“. By the way, inainte de a deveni telenovela de succes, „Zorro“ a fost un simpatic serial manga, pe Italia 1. Deocamdata, insa, suntem imediat dupa Revolutie, si Sandy Bell rulz. Sandy e, din cate imi aduc aminte, orfana de mama – care moare de timpuriu, in circumstante misterioase –, e saraca dar plina de virtuti (un exemplu de moralitate!) si are o rivala bogata si veninoasa. Ring a Bell?
M. I.: Am impresia ca nici taica-su nu o ducea prea bine, in sensul ca moare pe la inceput. Sau ma insel? Am cam uitat, sa fiu sincer. Dar am ramas cu the big picture in cap. Sandy e un fel de globe troter: insotita de cainele Tambur, merge de colo pana colo in cautarea unui tip al carui nume – regret – nu-l mai tin minte. Oricum, telenovela pe fata: toate schemele sunt aici (antagonisme etice, desincronizari narative, ceva adventure – tot tacamul). Altfel, cand incepea, nu mai vedeai picior de biped prin oras. Toata lumea trecea la aparate.
Ca ai zis de italieni, am bifat si eu cate ceva – in special „Tin Tin“ si „Spiderman“.
Dar, dintre toate serialele astea interminabile, cel mai mult mi-a placut „Aventurierii spatiului“. Un space opera foarte simpatic.
Ct. S.: Rana, Toppy, Gyraff, Syb. Si professeur Ann. Si Sagetatorul cel verde, cu cabina detasabila, in jurul careia se desfaceau niste antene ciudate. „Les aventurers de l’espace“, pentru ca noi l-am vazut in franceza – cam toate desenele difuzate de romani veneau pe filiera asta. Gyraff era indragostit de profesoresa Ann, si toti incercau, parca, plini de disperare si de avant cavaleresc s-o salveze. Asta, ar spune acum rauvoitorul din mine, e o telenovela pentru baieti.
Pe atunci, insa, desenam frenetic, la sfarsitul tuturor caietelor, sagetatoare verzi cu nacele detasabile. Si toti baietii detineau(am) pistoale à la „Aventurierii spatiului“, decupate din bucati de celuloza – din aceea, care se punea in cutiile televizoarelor, ca material izolant – in care infigeam cate trei bete de chibrit. Cu care pistoale ne bateam, prin jurul blocului, fie intre noi, fie cu abominabilii monstri spatiali.
Insa, ca sa ma intorc la generalitati: personajele principale, si chiar titlurile serialelor, arata clar diferentierea publicului-tinta – toti copii, din intreaga lume, din momentul cand pot deosebi siluetele de pe ecranul unui televizor, pana la intrarea in adolescenta – pe sexe. Exista romantic/emotional soap operas pentru fanele lui Sandy Bell, si violent/adventurous soap operas pentru fanii lui Michael Valliant. Unele mizeaza pe fetite iubitoare de flori si de animale, care se indragostesc de straini misteriosi & eroici, altele pe eroi cu identitati misterioase, care se indragostesc de fetite iubitoare de flori si de animale. Io, cel putin in primii ani, ma uitam si la unele si la altele, fara distinctii de gen si fara nici o consideratie pentru politicile de marketing ale producatorilor. Nu ma interesau personajele, voiam, pur si simplu, sa vad desene animate, dupa postul cu cele cinci minute de Mihaela, din comunism.
Si apoi, unele seriale – si „Sandybell“, cred, dar mai ales „Il mistero della Pietra Azzurra“, „Mary e il giardino dei misteri“ sau „Prince Valiant“, de pe italieni – aveau povesti foarte reusite. Iar chestiile cu Spiderman, Batman, Zorro, Sandocan si Mighty Max le inghiteam la kilogram – nici macar nu-i mai deosebeam pe vigilantes intre ei.
M. I.: Pai cand te uitai si la romance -uri, si la adventure -uri (lucru pe care nu ezit sa-l declar si in nume propriu) erai inca un subiect neformat: pompele care reteaza apele in functie de gender inca nu incepusera sa isi faca treaba. Acum prespun ca nu te-ai mai uita la o versiune contemporana de Sandy Bell.
Desi, in legatura cu asta, daca ma gandesc mai bine, mai era ceva. Imi aduc aminte ca toata lumea se uita. Nu numai tu, ca subiect individual, nu erai specificat; ci si publicul ca atare nu era decat un fel de rama monotona, unisex. Dupa aia, cand a crescut oferta, au aparut si sectionarile in corpul ramei.
Dar ia zi, acum mai servesti? Si ce anume? Eu nu mai bag decat cate un Bugs Bunny, from time to time. In ce-i priveste pe Spiderman sau pe Batman, mi-i procur via BD sau prin filme. A... chiar: am vazut ca a iesit (iar!) un film cu Testoasele Ninja. Si astea au fost un fenomen – fenomenale, ma rog...
Ct. S.: asta ar fi al treilea lung-metraj, mai bun, se pare, decat primele doua – in care testoasele erau actori cu carapacea-n spinare – pe care le-am vazut tot pe italieni. Dar pe atunci filmele TMNT nu-mi spuneau mare lucru. Le urmaream in prelungirea excelentului serial manga (ma minunez ce note au fiecare dintre seriile cu testoase animate pe IMDB).
Daca ar fi la fel de bine facut ca „Papa gambalunga“, „Fiocchi di cotone per Jeanie“, „Gemelli del destino“, „Le voci della savana“, „D’artagnan e i moschettieri del re“, etc, etc, probabil ca un asemenea serial m-ar prinde, si acum, destul de usor in mreje. Asta cu toata teoria de aici si cu toate desenele animate postmoderne pe care le-am ingurgitat, in anii urmatori, pe Cartoon Network. Au fost, mai apoi, „Looney Toons“ (perioada modernista a cartoon-urilor americane), dupa care am plonjat in pomo: „Two stupid dogs“, „Cow and Chicken“, „Courage...“ s.a.m.d. Iar „Samuray Jack“ si „Sheep in the Big City“ sunt deja post-manga si post-pomo.
Insa acum telenovelele manga nu mai sunt la moda. Perioada lor de glorie a fost in anii ’80 si ’90, cand ne-au intoxicat si pe noi, prin cele doua posturi romanesti si prin cele trei canale de fabuloasa amintire ale lui Silvio Berlusconi (ce diferenta dintre Becali al lor si al nostru!). Juniorii milenaristi consuma „Minimax“ si „Foxkids“ (sugarii), „Cartoon network“ plus gramezile de seriale gen „Lost“ si „Grey's Anatomy“ (cei mai rasariti), si jocuri video (toata lumea) – care acum sunt rulate pe Playstation III; calculatorul nu mai e de actualitate.
Dar ce intoxicare placuta, cu zecile de seriale care iti imparteau dimineata, pranzul si seara in ore cu Prince Valliant, Jeanie and co si in ore de activitati anoste (mancat, mers la scoala, fotbal pe maidan din ce in ce mai putin) din cruda realitate. Japonezii stiau sa faca desene animate, iar italienii stiau sa le ofere pustilor si pustoaicelor o copilarie de basme&legende – chiar daca asta ii transforma intr-o leguma de canapea si ii orienta, poate, spre telenovelele cu Marimar si Iago, de mai tarziu.
M. I.: Vezi ca ai devenit paseist: bombaneala ta nu aduce cu slagarul „good all times“? „Ehe, ce frumos era pe vremea mea...“
Ct. S.: Da, si „Tinerii din ziua de azi. Nu mai au nici un respect“, ca sa citez inclusiv din cartoon-urile clasice. Vaz ca ma lasi numai pe mine sa-mi desfasor nostalgiile, in timp ce tu te faci ca mergi la magazinul de cartier, dupa Cola!
Bine, hai, ceva care poate iti zgandareste nitelus interesul. Mai tii minte animele cu sporturi? Telenovele in toata regula, cu fetele din echipa de volei (in uniforme japoneze, cu rochite de doua degete, bineinteles) sau cu baietii (talentuosi & fair-play) din echipa de fotbal. aia de pocneau/suteau mingea, care parcurgea in juma de ora terenul pentru a se clona, in ultima secunda, in cinci-sase mingi identice – efect optic de mare clasa, care deruta, invariabil, adversarul. Nu mai stiu cum se numeau, dar le prindeam si pe astea, pe italieni, la gramada cu celelalte. La un moment dat le difuzau si romanii, in versiuni piratate, pe posturile de cablu a caror ultima problema era respectarea drepturilor de autor.
M. I.: Nu, nu le mai tin minte.
Ct. S.: Uff. Cu tine trebuie sa ma intorc la „Sandy Bell“. Macar tii minte ce-a facut Inter in optimile Champions League?
M. I.: Nu, incerc sa imi reprim trauma.
Dar am o intrebare: nu ti se pare ca desenele astea de acum sunt mult mai violente decat alea „din vremea noastra“?
Ct. S.: Mda, chestiunea violentei. Violenta desenelor de pe Cartoon Network (chiar si a celor de pe Foxkids sau Minimax, pe care, totusi, le cunosc mult prea putin) e una exagerata – ca maniera grafica si ca intensitate plus densitate – cu mult sange si bulion, in genul Quentin Tarantino.
E, bineinteles, o violenta ludica, derivata, aparent, din gag-urile clasice din „Looney Tunes“ (personajul turtit de pian, facut scrum si maturat sub covor etc) dar si din manga-urile de aventuri hard, gen „Macron 1“, „Voltron“, „Saber Rider“ scl. Pentru ca aici se impune o precizare – intre „Aventurierii spatiului“ si „Macron 1“ e, totusi, o diferenta. Unele erau soapy space opera („Aventurierii...“), altele adventure-uri de nisa, cu un element soap foarte subtiat in favoarea caftelilor si a bubuielilor.
Iar telenovelele de aventuri – chiar si cele cu supereroi razboinici de care ne aminteam – erau, totusi, foarte moderate la capitolul violenta. Lupte, da, insa mai mult spectacol de balet (sarituri, scheme, arte martiale), suspans si, mai ales, valori morale. Fiecare episod avea cate o morala: „Sandy, s-o asculti pe mamica“ sau „Orice fapta rea va fi, mai devreme sau mai tarziu, pedepsita“. Elementul etic a disparut, din desenele postmoderne, aproape complet. Asta pentru ca parintii pustilor milenaristi s-or fi plictisit de predici si lectii...
M. I.: La asta ma refeream, da. S-a schimbat fizionomia publicului tinta. Tratat cu Manga, Sandy va sfarsi prin a tari cu mamica pe jos. Nu?
Ct. S.: Da, cred ca noua Sandy (Bell), razboinica si emancipata, mereu pusa pe cafteli rafinate si pe tirade intepate, se vrea mai degraba fun si entertaining. Plus arta de dragul artei. Ce mai, plin postmodernism – element pe care, insa, l-ar intelege mai degraba adultii, si care nu cred ca spune mare lucru preadolescentilor.
Cei sapte ani de acasa nu mai sunt consolidati prin exemple in alb si negru, cu panselute si floricele morale – poate ca asta coboara nivelul stachetei, de la „scoala de duminica“ la „maidanul din spatele blocului“. Adica deschide o bresa spre realitatea oamenilor care au descoperit ca nu mai exista Fat Frumos si Iago. Nu stiu daca asta, la 10 ani, e bine sau e rau.
Insa, apropo de morala: trebuie sa-l pomenesc, neaparat, pe „il ladro piu simpatico del mondo“: Arsenico Lupin sau, dupa titlul original dat de mangaka -ul sau japonez (artist al benzilor desenate, sic!), Lupin III. Scenariul e simplu: Lupin are doua vicii: femeile si comorile (nu neaparat bani, ci, mai degraba, lucruri greu de atins, care sa merite atentia unui mare artist). E ajutat de doi prieteni exceptionali -Jigen, „infallibile pistolero“, si Goemon, un samurai invincibil, si e secondat/inselat periodic de doua femei nu mai putin admirabile: Fujiko/Margot. Si, bineinteles, are un inamic etern: inspectorul Zenigata, poreclit Zaza. Lupin fura, insala, din cand in cand isi elimina adversarii; cu toate astea, reuseste sa ramana un personaj carismatic. Un James Moriarty cu care tii, la fiecare pas – la naiba cu plicticosul de Holmes!
M. I.: Tu zici „femei admirabile“, eu traduc prin „gagici“ si imi aduc aminte de roscata din „Johnny Quest“. M-am indragostit rapid de ea (eram prin liceu) si nu ratam nici un episod, doar ca sa o vad en passant.
Fantasme cartoonish – ce poate fi mai frumos?
Ct. S.: Ar fi o lista mare pentru miss manga – de la Sandy cu sosete trei sferturi la Sailor Moon si Fujiko, pe care tocmai o pomeneam. Insa raspunsul e, de fapt, foarte simplu – nu stau pe ganduri nici o secunda: Cristina D’Avena, cea care canta pe toate genericele serialelor de pe italieni.
Cariera ei a inceput, fulminant, prin 1981, si s-a terminat, la fel de brusc, prin ’93-’94. Perioada de glorie a telenovelelor anime. O vedeam, mereu, dimineata, pe la emisiunile pentru copii: „Ciao, ciao, matina“ si „Bim Bum Bam“. N-ar fi avut nici un sens discutia asta daca nu o aminteam si pe ea.