Cateva pareri plus doua povesti din Giulesti-Sarbi
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura controversei » dosar
Autor: Cosmin Manolache
Cred ca la noi legendele urbane stau cu un picior in zona consacrata a folclorului, care se refera exclusiv la cele ale satului, si cu celalalt picior in asa-zisa cultura populara destul de firava in Romania, sau poate insuficient analizata, atat cat exista ea aici. Ceea ce se intampla la oras in materie de legende sau in zona subsumata acestora mi se pare a fi un amestec de credinte si superstitii, altfel de gasit din plin in zona rurala, cu informatiile stiintifice in forma lor popularizanta, vulgarizata. In amestecul acesta ar mai fi de gasit ingredientele furnizate de mass-media, care sugereaza si amplifica povesti dovedite mai apoi a fi fost inexacte sau a nu fi existat. Nu ar trebui neglijate nici formele de cultura de cartier, originale – daca exista -, sau variante preluate din alte contexte culturale, care sunt denumite, cred ca pe nedrept, acte de subcultura. Este foarte probabil ca amestecul sa fie mult mai nuantat. Presupun ca pe undeva pe-aici s-ar situa legendele urbane. Asta la o privire cat se poate de relaxata.
Nu stiu sa arat cu exactitate ce anume face sa explodeze fabulosul unor asemenea povesti. Probabil lucrurile ascunse, care provoaca spaime, temeri de orice fel, diminueaza sansa „realitatii“ de a-si impune propria logica explicativa, argumentativa. La noi nu am auzit variante precum cele cu extraterestri. Din cate imi amintesc, s-au vehiculat niste povesti prin anii ’90, parca prin Ardeal, era vorba de un camp de pe intinderea caruia graul fusese secerat lasand niste goluri ce pareau fi interpretate ca mesaje. Poveste cunoscuta de pe Discovery si alte canale asemenea. Nu-mi amintesc sa fi fost vertij mediatic. Reactia a fost, mai degraba, ceva de genul : „E, asta e posibil numai la ei ; stim noi cum e cu chestiile astea, sunt povesti ale ziarelor care vor sa manipuleze.“ Asta si pentru ca noi avem povestile noastre, mult mai „credibile“, cata vreme le furnizeaza „traditia“, una eminamente rurala. Cred ca spatiul unde functioneaza asemenea legende este impregnat de imaginarul local, care la noi incepe sa se dezvaluie cu impersonalul : „Se zice ca…“, nu vine pe un discurs gen : „In locul cutare, la ora cutare, s-a descoperit cutare lucru, care facea asa, avea dimensiunile x…“, reperabil in retorici stiintific-popularizante. Marca sau influenta rurala a ceea poate trece drept folclor urban ar putea fi explicata si prin faptul ca Romania are inca un echilibru intre populatia rurala si cea urbana. Nu stiu sa indic un procent al bucurestenilor de trei-patru generatii, incerc doar sa presupun ca procentul bucurestenizatilor este apreciabil, si ca infuzia asta de provincie/provincialism alimenteaza din plin si imaginarul/legendarul urban. Alt fapt, care poate naste intrebari care tin de antropologie, urbanism si altele, este acela ca in Bucuresti cartierele inca nu au o identitate, sau daca au avut-o ea nu mai transpare, ori nu mai are cui sa-i fie opusa pentru a fi vizibila.
In fine, pentru ca despre legende urbane este vorba o sa inchid cu doua povesti legate de un cimitir bucurestean, transmise gura la ureche, in buna regula a legendelor :
In anii 80, pe locul lacului Ciurel, din zona Crangasi, era un cimitir. Cand s-a inceput regularizarea Dimbovitei s-a dispus evacuarea cimitirului. Proprietarii locurilor de veci au fost instiintati si s-a descurcat fiecare cum a putut. Au fost mobilizati si taximetristi care noaptea transportau mortii (osemintele, ramasitele) in saci de plastic. S-a infiintat un nou cimitir, Giulesti-Sarbi. Dupa aparitia lacului Ciurel, in apa au disparut destui copii. Legenda spune ca locul a fost pangarit si-si cere jertfa.
A doua poveste este cea a parintelui Ilie Lacatusu. Un preot care si-a marturisit credinta ortodoxa rezistand represiunilor, regimului de penitenciar. In anii ’80 parintele moare, dupa ce prevestise atat sfarsitul lui cat si pe cel al sotiei. La sfarsitul anilor ’90 este deshumat si este gasit neputrezit. Inaintea deshumarii, fata lui avusese o vedenie in parcul Cismigiu, il vazuse plimbandu-se pe o alee si dandu-i cumva de inteles ca in curand va fi facuta cunoscuta o minune. Au fost cozi serioase la cimitirul Giulesti-Sarbi, unde se afla cripta parintelui. Sinodul BOR a privit cu rezerva povestea, urmand a fi facute procedurile specifice, slujbe de dezlegare, confirmari ale unor minuni facute de parintele Lacatusu, intreg tacamul ce precede o canonizare. Care, in cazul lui, inca nu s-a intamplat.
Poate ca daca am rascoli un pic povestile astea am da de detalii si mai incitante. Cum spuneam, ele vin pe fondul unor traditii care-ti cer sa faci ceea ce trebuie facut pentru ca asa se cuvine, si sa crezi in ele pentru ca timpul si practicile oamenilor le-au confirmat de-atatea ori, prin urmare nu este cazul sa fim Toma necredinciosul. Decorurile socialiste si cele de tranzitie puneti-le totusi pe seama urbanului. Este un inceput.