Neomituri urbane: Femeia trecatoare
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura controversei » dosar
Autor: Elena Prus
Din timpurile antice orasul isi oferea spatiile, deseori spontan, anumitor moduri de spectacole: carnavaluri, iarmaroace, reprezentari publice etc. Aceasta animatie corespunde spiritului orasului, singularitatii sale, conferindu-i vocatia de loc de sarbatoare. Lume de aparente si artificii, domeniu al simulacrului, orasul apare ca simbol al teatrului. Scriitorul francez Pascal Bruckner descrie fenomenul in termenii urmatori : „In Europa noi traim si intr-o civilizatie urbana, iar arta orasului este prin excelenta teatrul, arta de a te da in spectacol si de a aprecia spectacolul oferit de altii“ („Tentatia inocentei“, Bucuresti, Nemira, 1998, p.173).
Aceasta importanta a exhibitiei, acest primat al vizualului sunt consecinta unei mutatii profunde a cadrului urban, care si-a luat cel mai mare avant in perioada urbanismului activ. Parisul modern devine capitala Europei, un oras remodelat de si pentru spectacol. In ansamblul Frantei, festivitatile joaca un rol important in viata cotidiana si, in special, in nuptialitatea parizienilor. Balzac isi concepe pe drept orasul ca „le théatre de grandes choses“ si il considera capitala sarlatanismului, hazardului si a vanitatii. Acest oras are capacitatea sa transforme totul in spectacol. Orice eveniment, orice subiect, loc sau fenomen parizian poate deveni spectacol, in care fiecare isi gaseste rolul pe masura.
Conform teoriei modernitatii, femeia citadina produce un soc in anonimatul multimii orasului. Teatralitatea femeii este inerenta, asa cum afirma academicianul Mihai Cimpoi in contextul unei fenomenologii a spiritului teatral al lumii, vorbind despre „teatralitatea fiintei feminine“ („Esenta fiintei, (Mi)teme si simboluri existentiale eminesciene“, Chisinau, Gunivas, 2003, p.245). Ca obiect expus, ea poate suscita admiratia, pasiunea, compasiunea, promisiunea, invidia, gelozia etc., in functie de spectator. Femeile franceze au „pasiunea aparentei“, construindu-si universul din simbolurile de statut, vestimentatie, casa, ritualuri, gesturi expresive. La punerea sa in scena, Pariziana nu face economie de mijloace. Totul se pune la bataie: semnele (bijuterii, costume, maniere) si atmosfera (mister, obscuritate).
Motivul cautarii femeii in oras este imortalizat de Baudelaire in poemul „Unei trecatoare“ („A une passante“), din volumul „Florile raului“ (ciclul „Tablouri pariziene“).
Ne vom permite sa transpunem in proza celebrul sonet care a dat nastere unui neomit urban inedit. Un barbat intalneste privirea unei femei care trece pe strada: acest schimb de priviri il loveste ca fulgerul, dar nu va avea urmari, deoarece, disparand, femeia va ramane Trecatoarea fara nume. Ea nu va intra in viata celui pe care trecerea sa il perturbeaza si nu va gusta niciodata dragostea pe care a trezit-o de curand.
„Unei trecatoare“ este poemul femeii intalnite, gasite si pierdute. Puterea de fascinatie a scenariului provine din extrema sa banalitate, care este cea a fantasmei. Cel mai surprinzator dintre toate lucrurile nu este oare cel al loviturii de fulger? Mai ales cand el reuneste nuantele pe care Trecatoarea le simbolizeaza: unicitatea, esentialul, ireversibilul si imposibilul. Observam cu usurinta ca Trecatoarea intruneste componentele unei dragoste mari cu formula de succes. Aceasta alegorizare, comenteaza Cl. Leroy („Le mythe de la passante de Baudelaire à Breton“. In „La ville moderne dans les littératures (fin du XIXe-XX siecle). „Littérales“ nr.12-1993, Centre des Sciences de la littérature. Paris: Université Paris X-Nanterre, 1993, p.34), este o conditie a mitizarii subiectului. Alegoria ofera motiv pentru o dubla lectura. Adusa si reluata de oras, trecatoarea este un oras preschimbat in femeie, este un „oras-femeie“:
Trecatoarea, pe care poetul o califica, cu elocventa, drept „fugitive beauté“, se prezinta ca o alegorie a frumusetii moderne, teoretizata tot de Baudelaire in „Peintre de la vie moderne“. Trecatoarea fara nume, sugereaza Cl. Leroy, nu este altcineva decat „la muse Modernité“. Femeia reprezinta pentru Baudelaire atractia infinitului. Trecatoarea atrage asupra ei intensitatea dureroasa a atentiei si a dorintei, fiind „fleur du mal“ („o floare a raului“). Ea ramane speranta in marele poate cautat cu disperare de fiinta umana.
Vom rezuma ca sonetul se preteaza mitului, deoarece propune o fabula exemplara si o povestire a originilor (cel al dragostei urbane care se naste din intamplare si ramane fara urmare, un mit al dorintei ramase dorinta). Scenariul baudelarian permite rezolvarea simbolica a unui conflict (intre intalnire capitala/ pierdere ireparabila, absolut/efemer, dragoste/moarte), iar modernitatea – ca teorie si ca figura – tine rolul unei alegorii conciliatoare.