Zvon, barfa, legenda
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura controversei » dosar
Autor: Ciprian Voicila
Ce sunt legendele urbane? Un fel de folclor urban, cu povesti care circula pe cale orala (variante: prin Internet, radio, televiziune sau chiar prin fax) si pe care toti le pasam, mai mult sau mai putin constient, mai departe?
Pentru ca m-ati prins intr-o perioada wittgensteiniana, o sa ma folosesc de cateva remarci ale lui Wittgenstein ca sa va raspund. Intrebarea „ce este legenda urbana?“ nu poate avea un raspuns unic. „Legenda“ nu indica un ingredient, o esenta. Intelesul cuvantului „legenda“ se schimba in functie de regula de folosire. Asa incat intre semnificatiile termenului „legenda“ din propozitiile „Gigi Becali este o legenda vie“ si „Legenda teroristilor a fost una dintre cele mai costisitoare legende pentru ca a fost platita cu vieti omenesti“ sunt multe „asemanari de familie“, fara ca ele sa trimita la un referent comun.
Cred ca o legenda urbana poate fi inscrisa in categoria „folclor urban“. Din pacate, specialistii romani s-au ocupat prea putin de ea – poate pentru ca, raportata la Folclorul Traditional, pare minora, insignifianta, amestecata cu elemente impure, „suburbane“.
De unde credeti ca vine fascinatia pentru legendele urbane? Din atractia pentru morbid si senzational, din cultul pentru faptul divers cu linii ingrosate (iesit din comun) sau din teama superstitioasa fata de necunoscut, adaptata la decorul omului modern?
Legendele urbane satisfac nevoia oamenilor de ocult, misterios, fascinant, de iesire din cotidianul tracasant si plictisitor. Sa nu uitam ca un important filosof al religiilor, Rudolf Otto, a indicat drept trasaturi dominante ale sacrului fascinatia pe care acesta o exercita asupra creaturii (mysterium fascinans), precum si oroarea pe care i-o suscita (mysterium tremendum). Poate ca legendele urbane sunt varianta actuala a miturilor clasice, in conditiile in care sacrul este camuflat in profan.
Exista un model recurent si un tipic al acestor legende? Sunt un fel de bancuri, de fabulatii apocrife cu tenta macabra sau, mai degraba, un fel de povesti moralizatoare?
La intrebarea aceasta este riscant sa dai un raspuns, in conditiile in care un studiu serios asupra legendelor urbane la noi lipseste cu desavarsire.
Sunt legendele urbane o prelungire a povestilor populare medievale (de exemplu: casele bantuite, strigoii, vampirii etc.) care s-au adaptat la un alt decor? E posibil ca unele elemente/personaje ale folclorului medieval sa-si fi schimbat forma, fondul ramanand acelasi (teama de demoni si vrajitoare a fost inlocuita cu teama de extraterestri, Chupacabra etc.).
Daca as crede in teoria existentei inconstientului colectiv, v-as spune ca povestile populare si legendele de orice fel sunt manifestari ale inconstientului colectiv care ies la suprafata nu numai prin vise, ci si prin basme. In „Contributii la fenomenologia spiritului in basm“, Jung analizeaza cateva basme aratand ca arhetipurile colective „animus“, „anima“, „umbra“, „inteleptul“ se manifesta in orice proces de imaginatie activa. Pastrand tonul wittgensteinian, putem conchide ca „explicarea“ legendelor este dependenta strict de tipul de explicatie care ne fascineaza. Teologul, etnologul, artistul, psihologul vor da cu siguranta raspunsuri diferite.
Care e relatia dintre legendele urbane si produsele de serie B ale divertismentului (filme, literatura, benzi desentate etc)? Exista o influenta in ambele sensuri – folclorul urban e sursa de inspiratie pentru divertisment, si reciproc?
Cred ca este un suc in care se scalda toate. Reviste ca „Libertatea“, „Atac“, „VIP“ speculeaza zvonuri care pot configura legende. Intr-o cercetare posibila asupra folclorului urban ar trebui sa se faca tot felul de distinctii intre „zvon“, „barfa“, „legenda“.
Inainte de 1989, in Romania circulau legende urbane in special pe tema produselor alimentare contaminate/otravitoare. De exemplu, sobolanii gasiti in produsele de panificatie, sticlele de bere cu Verde de Paris etc. Revolutia din decembrie si-a produs propriile legende: teroristii si agentii straini. Au aparut si alte legende urbane autohtone, in perioada tranzitiei? S-au perpetuat cele vechi?
In fiecare dimineata, circul, de acasa spre institutia in care lucrez, cu tramvaiul 41. Una dintre statii se numeste „Pod Ciurel“. „Ciuri“ inseamna in rromanes cutit. De unde si proverbul „ciuri des, ciuri has“=“cutit dai, cutit mananci“, o varianta a Legii Talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. „Ciuri“ a dat in romana „suriu“. Prin urmare, statia Pod Ciurel ascunde niste povesti (Podul Ciurel=podul cutitarilor) pe care intr-o buna zi o sa le culeg pe banda de reportofon (ca sa parafrazez titlul unei carti de Haralamb Zinca, „Legenda urbana vine pe banda de magnetofon“) de la cei care locuiesc prin apropiere.
Exista un specific al legendelor urbane romanesti, fata de cele americane? Ati intalnit legende preluate/adaptate dupa cele din alte parti? Cum explicati relativa pauperitate a folclorului urban autohton?
Aici nu ar trebui decat sa pun cap la cap raspunsurile la intrebarile 1 si 3.
Povestiti o legenda urbana romaneasca care v-a atras atentia in ultimii ani.
Una recenta nu am. In schimb, o sa va povestesc una extrem de reprezentativa si costisitoare pentru Romania lui decembrie 89. La revolutie eram prin clasa a cincea. Un copil din provincie (orasul Buzau) care, incepand cu data de 22 decembrie, timp de doua saptamani, nu a iesit din casa. Nici un copil de varsta mea nu si-a parasit „postul“ de teama teroristilor. Barbatii de pe scara au facut o sedinta de bloc si au decis sa faca „de caraula“, adica sa supravegheze noaptea cine intra si cine iese. Aveau drept arme niste topoare amarate cu care, in conditii de pace, transau carnea in bucatarie. Din „postul“ meu urmaream Revolutia in direct. De jos, pentru ca stateam la etajul doi, urcau tot felul de zvonuri. Teroristii erau prinsi trasportand bombe sub barele automobilului Dacia 1300 sau 1310, proprietate personala. Intr-o duminica, o baba a fost prinsa de enoriasi cu un pistol in coliva.