Sectantul, sectantul!
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura controversei » dosar
Autor: Calin Torsan
M-am confruntat cu una dintre cele mai naucitoare legende urbane atunci cand inca eram in scoala generala. Clasa a patra. Sau a cincea.
Nu stiu cum a aparut zvonul – si nu inteleg nici in ziua de astazi de ce educatorii si parintii nostri l-au alimentat – cum ca membrii unei secte rapesc copii. Pe care ii sacrifica in cadrul unui ritual specific. Carora le fura organele.
Absurditatea acestei sperietori de ciori zace si in faptul ca in acea vreme – jumatatea anilor optzeci – orice tip de apartenenta religioasa era riguros contabilizata prin intermediul recensamintelor. Si, astfel, controlata. Intr-un astfel de spatiu era dificila aparitia unei secte. Mai ales a uneia cu astfel de preocupari macabre. Si, totusi, am crezut.
Am aflat in acei ani de bataia crancena, incasata de un tip care, aflandu-se la nu stiu ce coada, a oferit o bomboana unei fetite. Care baltea si ea la coada. De mana mama-sii. Sectantul! Sectantul!, au racnit cetatenii aflati in preajma si l-au bumbacit pe nefericit. Bagandu-l in spital.
Gogoasa dospea in timpul orelor de dirigentie, atunci cand eram sfatuiti sa purtam in ghiozdan doi saculeti din tifon. Unul umplut cu sare, celalalt cu piper. Continutul lor trebuia risipit in ochii celor care ar fi incercat sa ne rapeasca pe drumul intre casa si scoala.
Tot atunci, la cateva blocuri de cel in care locuiam, a avut loc o crima. Dubla. Bunica si nepotica de doi ani au fost sugrumate de o rubedenie. Jale mare. Si spectacol total: politie, procuratura, laborator criminalistic, interogatorii cu toti taie-frunza-la-caini care o fredonau prin cartier. Doua luni a mai fost liber criminalul. Dar in astea doua luni, care si acuma mi se par eterne, am tremurat la fiecare pas pe care il faceam pe aleile intortocheate ale cartierului Drumul Taberei. Iar cand se lasa seara strangeam in pumnii micuti, cu nadejde, cei doi saculeti din tifon. Alti colegi de scoala, probabil odrasle de medici, purtau in ghiozdane seringi umplute cu saramura sau cu decoct de ardei iute.
Am fost atat de speriat de acest zvon, incat atunci cand Costel – un licean pe care tata il medita la matematici – a avut un groaznic accident de masina, caruia nu i-a mai supravietuit decat cateva zile si a incercat, prin intermediul parintilor, sa mai ia macar o data legatura cu parintele meu, am trantit telefonul in furca. Pentru ca am apucat sa raspund, si pentru ca intrebarile firesti ale mamei lui Costel: E cineva acasa? Tata sau mama? mi s-au parut a ascunde altceva. Am fost convins atunci ca sectantii erau si pe urmele mele. Ca gasisera numarul nostru de telefon si ca incercau sa dibuiasca intervalul de timp in care eram singur acasa. Ca eram urmatoarea victima de pe malefica lor lista.
Raman mut acuma, chiar daca am aproape patruzeci de ani, de faptul ca am fost oarecum victima propriilor parinti si educatori. Ma mira mult lipsa lor de reactie, de atitudine, complacerea in iuresul acestei nebunii de mucava, care putea fi demolata cu doua, trei vorbe. Poate ca obsesia lor de a ne tine pe langa case, ca pe niste dragalase animale de companie, sa fi contribuit la pasivitatea lor. Le-o fi fost mai comod. Nu vreau sa cred ca pusesera botul la asa ceva, asa cum Romania acelor vremuri o facea la o alta legenda urbana de temut: atunci cand s-a descoperit ca la Restaurantul Budapesta a fost servit ficat uman. Pané.