O cultura ignorata
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura controversei » dosar
Autor: Constantin Eretescu
Dezbaterea pe tema legendelor urbane este binevenita, pentru ca foarte multi oameni, inclusiv intelectuali, nu stiu inca despre ce este vorba. Sa incepem prin a defini termenul. Legenda urbana este o naratiune, o povestire scurta in care este descris un eveniment, o intamplare. Cele mai multe asemenea povestiri prezinta fapte iesite din comun, senzationale. De ce „legende“? Fiindca, spre deosebire de povestile clasice, considerate opere de fictiune, inventate anume pentru a distra pe ascultator, legendele pretind ca descriu fapte care au avut loc cu adevarat. Acesta este motivul pentru care atat de multe dintre naratiunile care apartin acestui gen afirma cu tarie ca cele relatate s-au petrecut intocmai cum au fost relatate. Se aduc in acest scop martori: un prieten, prietenul unui prieten. De ce urbane? Fiindca aceste povestiri sunt produse ale culturii orasenesti, alta decat cea taraneasca. Sigur ca cele doua lumi nu sunt inchise, intre ele au existat intotdeauna canale de comunicare, motive si forme de expresie comune, oralitatea fiind una dintre ele. Dar oamenii orasului sunt cultivati. Stiu sa scrie, sa citeasca, ceea ce nu stiau cei de la sate in perioada cand au fost create povestile care au ajuns la noi. Nu e surprinzator ca legendele urbane sunt transmise si pe alte cai decat cea orala, prin intermediul ziarelor, al televiziunii, prin Internet, ele apar la aviziere etc. Difuziunea este mult mai ampla decat in sistemul traditional – si mai rapida.
Una dintre intrebarile pe care le ridicati este daca legendele urbane sunt „un fel de folclor“. Ele sunt chiar folclor, una dintre categoriile cele mai raspandite si mai productive ale folclorului contemporan. Sigur, ne putem intreba care este mobilul, justificarea existentei unor asemenea povesti. Un raspuns complet ar implica ramificari succesive, prea multe pentru o discutie care se limiteaza la esente. Sa amintim doar ca oamenii simt nevoia sa comunice, sa intre in contact unii cu altii. Radioul, televiziunea, gazetele asta fac: ele comunica cu ascultatorii, cititorii lor, le prezinta zilnic fapte, mai ales evenimente tragice, si aloca acestor intamplari buna parte din emisiunile si articolele pe care le publica. In acest context cultural, nu este de mirare ca in comunicarea orala dintre indivizi apar adeseori elemente senzationale. Oamenii isi exprima de asemenea temerile pe care le incearca. Viata intr-o metropola este plina de tentatii, dar si de capcane, de placeri si de spaime. Toate acestea intretin imaginatia, stimuleaza aparitia de nuclee narative noi.
Legendele urbane nu sunt exclusiv produse literare recente. Sa nu uitam ca nici orasul nu este un organism social nou. Ca sa dau un singur exemplu, povestirea „Pastrama trufanda“ a lui Caragiale porneste de la o poveste medievala care a circulat in Europa apuseana, de buna seama o legenda urbana. Originea altor povestiri moderne merge inapoi pana la Nastratin Hogea, adica Evul Mediu timpuriu. Imi amintesc foarte bine o legenda urbana auzita in copilarie de la mama mea. Era vorba despre doi tineri care isi pun la incercare curajul si decid sa strabata pe rand, noaptea, cimitirul, de la un capat in altul si sa infiga – dovada ca au ajuns acolo – un cutit in pamantul unui anume mormant. Primul trece prin cimitir, e infricat, dar se intoarce cu bine. Cel de al doilea pleaca, dar nu mai vine. A doua zi este descoperit mort, cazut in fata mormantului in care bagase cutitul. Din greseala si pe intuneric, infipsese cutitul prin pulpana paltonului. Atunci cand s-a ridicat a simtit ca ceva/cineva il tinea. Speriat si tensionat, a suferit un atac de inima. Doua versiuni ale acestei povestiri, auzite acum aproape saizeci de ani, am cules recent, una din America latina, cealalta din Statele Unite.
Romania s-a aflat permanent in circuitul legendelor urbane, asa cum s-a aflat in circuitul bancurilor. Unele teme sunt cunoscute pe teritorii vaste, extra-europene, cateva au patruns chiar in literatura culta – vezi, de pilda, motivul fetei care face autostopul, inclus intr-un roman al lui D.R. Popescu – altele au un caracter local, sticlele de bere contaminate cu Verde de Paris fiind o buna ilustrare. Multe asemenea texte produc variante. Una dintre legendele care au circulat intens prin Bucurestiul deceniului sapte a fost cea despre un grup de vanatori care pleaca intr-o duminica dupa iepuri, nu prind nimic, dar, ca sa nu se intoarca acasa cu mana goala, culeg ciuperci, se aduna la casa unuia dintre ei, le gatesc si, inainte sa se aseze la masa, ca sa se asigure ca nu sunt otravite, ii dau sa manance cainelui. Cum totul pare in ordine, mananca si ei. O jumatate de ceas mai tarziu, vine un vecin care-i anunta moartea cainelui. Toti alearga sa faca spalaturi stomacale, doar ca sa afle dupa aceea ca, prea fericit, catelul s-a culcat in mijlocul drumului si a fost calcat de un tractor. Versiunea romaneasca are multe asemanari cu cele americane si vest-europene, cu deosebirea ca acolo animalul care moare este o pisica, iar mancarea gatita o placinta cu carne.
Eu nu as vorbi despre pauperitatea folclorului urban romanesc. Specia legendelor urbane este mai bogata decat banuim, cu multe naratiuni fascinante si dezvoltari epice neasteptate. Nici celelalte componente nu sunt lipsite de interes. As vorbi mai degraba despre lipsa de interes a specialistilor romani pentru acest gen de folclor. Multi ani, etnologii nostri au stat cu ochii pe folclorul rural sau pe „cantecele noi“ si, pur si simplu, au refuzat sa acorde atentie culturii orale a orasului. Au socotit aceste povestiri neinteresante. Au comparat amplitudinea literaturii orale taranesti cu ceea ce oferea orasul, au ascultat eventual niste cantece de mahala, si s-au declarat nemultumiti. Totusi, lucrurile nu stau asa. E de ajuns sa ne amintim cat de extraordinar de productiv a fost orasul in anii comunismului in creatia de bancuri, indeosebi politice, de pseudo-paremii (Din greseala in greseala/ Spre victoria finala; Pauzele lungi si dese/ Cheia marilor succese; Cine fura azi un ou e un bou; Cine sapa groapa altuia departe ajunge etc.), de zvonuri, de anecdote, cat de exceptionala a fost productia de sloganuri in anii imediat urmatori prabusirii regimului. Asupra tuturor acestor aspecte nu s-a aplecat nimeni. Realitatea trebuie mai intai cunoscuta. Legendele urbane sunt parte a unui intreg cultural caruia abia urmeaza sa i se acorde atentie. Ele sunt, de asemenea, parte a vietii noastre cotidiene.(urmare din pagina 15)
Romania s-a aflat permanent in circuitul legendelor urbane, asa cum s-a aflat in circuitul bancurilor. Unele teme sunt cunoscute pe teritorii vaste, extra-europene, cateva au patruns chiar in literatura culta – vezi, de pilda, motivul fetei care face autostopul, inclus intr-un roman al lui D.R. Popescu – altele au un caracter local, sticlele de bere contaminate cu Verde de Paris fiind o buna ilustrare. Multe asemenea texte produc variante. Una dintre legendele care au circulat intens prin Bucurestiul deceniului sapte a fost cea despre un grup de vanatori care pleaca intr-o duminica dupa iepuri, nu prind nimic, dar, ca sa nu se intoarca acasa cu mana goala, culeg ciuperci, se aduna la casa unuia dintre ei, le gatesc si, inainte sa se aseze la masa, ca sa se asigure ca nu sunt otravite, ii dau sa manance cainelui. Cum totul pare in ordine, mananca si ei. O jumatate de ceas mai tarziu, vine un vecin care-i anunta moartea cainelui. Toti alearga sa faca spalaturi stomacale, doar ca sa afle dupa aceea ca, prea fericit, catelul s-a culcat in mijlocul drumului si a fost calcat de un tractor. Versiunea romaneasca are multe asemanari cu cele americane si vest-europene, cu deosebirea ca acolo animalul care moare este o pisica, iar mancarea gatita o placinta cu carne.
Eu nu as vorbi despre pauperitatea folclorului urban romanesc. Specia legendelor urbane este mai bogata decat banuim, cu multe naratiuni fascinante si dezvoltari epice neasteptate. Nici celelalte componente nu sunt lipsite de interes. As vorbi mai degraba despre lipsa de interes a specialistilor romani pentru acest gen de folclor. Multi ani, etnologii nostri au stat cu ochii pe folclorul rural sau pe „cantecele noi“ si, pur si simplu, au refuzat sa acorde atentie culturii orale a orasului. Au socotit aceste povestiri neinteresante. Au comparat amplitudinea literaturii orale taranesti cu ceea ce oferea orasul, au ascultat eventual niste cantece de mahala, si s-au declarat nemultumiti. Totusi, lucrurile nu stau asa. E de ajuns sa ne amintim cat de extraordinar de productiv a fost orasul in anii comunismului in creatia de bancuri, indeosebi politice, de pseudo-paremii (Din greseala in greseala/ Spre victoria finala; Pauzele lungi si dese/ Cheia marilor succese; Cine fura azi un ou e un bou; Cine sapa groapa altuia departe ajunge etc.), de zvonuri, de anecdote, cat de exceptionala a fost productia de sloganuri in anii imediat urmatori prabusirii regimului. Asupra tuturor acestor aspecte nu s-a aplecat nimeni. Realitatea trebuie mai intai cunoscuta. Legendele urbane sunt parte a unui intreg cultural caruia abia urmeaza sa i se acorde atentie. Ele sunt, de asemenea, parte a vietii noastre cotidiene.