Mircea Eliade, Jurnalul portughez
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 0000-00-00» cultura controversei » dosar
Autor: Cristina Balinte, Mihai Iovanel, Andrei Terian
Mircea Eliade, fascist
Mihai Iovanel
mhvnl@yahoo.com
Ce ramane dintr-o viata? (I)
Ce ramane dintr-o viata?
Mircea Eliade moare pe 22 aprilie 1986, la varsta de 79 de ani. Conform dorintei sale, trupul ii este incinerat. Desi de atunci au trecut aproape doua decenii, focul care i-a mistuit ramasitele nu pare sa se fi stins. Eliade lasase in urma lui prea multe unfinished bussiness pentru ca lucrurile sa sfarseasca cu o simpla ceremonie de incinerare. Daca as vorbi limbajul metafizic-simbolic in care credea Eliade, as spune ca profesorul de istoria religiilor a putut cunoaste, at last, clima unui platou al geografiei sacre - fie el chiar cel infernal. Dar ar fi doar o gluma proasta.
Ce ramane, totusi, dintr-o viata? Mircea Eliade a avut o viata extraordinara. O biografie recenta (Florin Turcanu, „Mircea Eliade: prizonierul istoriei“, traducere Monica Anghel si Dragos Dodu, prefata Zoe Petre, Editura Humanitas, 2005) o reconstituie minutios. Cine a fost Eliade? Adolescentul miop pasionat de stiintele naturale, infometat de carti, croindu-si un program drastic pentru a putea citi cat mai mult; tanarul furios care scrie in acelasi timp articole de scandal si foiletoane ce pipaie profilul unei noi spiritualitati; tanarul savant care cauta initierea intr-o manastire din Himalaya, urmand un maestru yoghin; tanarul increzator in performantele lui sexuale; asistentul si discipolul maleficului profesor de filosofie Nae Ionescu; scriitorul monden, autor de best-sellers; legionarul fanatizat, cu furii antisemite; diplomatul delegat la Londra si la Lisabona; disperatul care moare de foame in exilul parizian in care instalarea comunismului il azvarle; savantul cu o reputatie care nu inceteaza sa creasca; universitarul american care, pe langa productia lui stiintifica in domeniul istoriei religiilor, productie ce ii aduce faima si un vraf de titluri academice, se incapataneaza sa scrie povestiri fantastice in limba romana, destinate unui public minuscul; exilatul care cocheteaza cu regimul lui Ceausescu si viseaza infantil la Premiul Nobel pentru Literatura; batranul blajin, ajuns fara voie guru al miscarii hippy sau New Age; batranul las care isi face uitata tineretea legionara, desi ecourile acesteia il haituiesc - si ii vor ravasi cenusa dupa moarte, aruncand-o pe bancile acuzarii intr-un tribunal simbolic.
Eliade a fost desigur toate acestea, si nu numai. Dar, ca in cazul oricarei vieti repovestite, problema e unde cad accentele. Iar tocmai aceste accente conserva, prin segmentele pe care le selecteaza, sensul unei vieti. Si unul dintre cele mai importante accente - e drept, nu singurul - cade pe intrebarea: a fost Eliade fascist?
Cum Mircea Eliade a fost unul dintre putinele branduri de succes exportate de Romania in secolul XX, intrebarea irita o buna parte a intelectualilor romani. Dar, din pacate, raspunsul e afirmativ. Lamentabila contradictie a destinului unui ins care, preocupat de populatia cerurilor, a coborat totusi cu toata convingerea in mocirla unei ideologii specializate in colectionarea de cadavre!
Revizitarea vietii lui Eliade echivaleaza cu o revizitare calma si neincruntata a istoriei noastre din secolul trecut, cu toate ranile ei inca deschise. Scandalul, cat a fost, i s-a datorat in intregime lui Eliade, amneziilor lui bine instrumentate. Scandalul intrebarii „Eliade - fascist?“ a tinut atata timp cat, datorita carentelor de informatie, a ramas semnul de intrebare. intre timp, intrebarea s-a transformat intr-o afirmatie. Iesita din zona de mister a confruntarii surselor si interpretarilor, aceasta afirmatie nu se mai raporteaza la un scandal.
Ea exprima un fapt. Scandaloase sunt doar incertitudinile. Faptele trebuie doar integrate, fara emotii; emotiile sunt inutile.
„Jurnalul portughez“
„Jurnalul portughez“ al lui Mircea Eliade este singura publicatie de pana acum sub aceasta semnatura care nu a aparut cenzurata din vointa editorului. Cele doua volume de jurnal publicate in timpul vietii de Eliade erau modelari convenabile ale unei materii cuprinzand suficiente detalii inconvenabile. Din „Jurnalul portughez“ lipsesc o serie de secvente (vezi notele de la 3 septembrie 1941 sau 26 ianuarie 1945). Dar nu din vina editorului.
Oricum, e suficient: legenda ratacirii/cecitatii de moment a lui Eliade in perioada 1936-1938, sub presiunea mediului naeionescian, ratacire altfel imediat ulterior abjurata, aceasta legenda apare dupa „Jurnalul portughez“ ca un basm de adormit copiii. Pasajele in care fascismul lui Eliade apare nu ca „rupt“, ci intact, sunt numeroase si merita un comentariu separat si detaliat (pe care nu mi-l propun aici). Amintesc totusi mahmureala consecutiva esecurilor (si in final Esecului) Germaniei, pe care Eliade o devoaleaza imperturbabil, in ciuda autocenzurii altfel severe. Sau cut-scene-urile duioase in care apare figura lui Zelea-Codreanu. (Un comentariu detaliat merita si episodul intoarcerii pentru o saptamana in tara. in timpul acestei vizite Eliade nu a incercat sa il contacteze pe bunul sau prieten, evreul Mihail Sebastian. in memorii si intr-o scrisoare catre Gershom Scholem avea sa ofere diverse explicatii ale acestui refuz. Dar distanta de la priza directa din jurnal pana la repovestirea ulterioara este uriasa: minciuna astfel probata il pune pe Eliade intr-o lumina ridicola).
intrebarea pe care mi-am pus-o e de ce Mircea Eliade a lasat toata aceasta materie compromitatoare in urma lui si nu a distrus-o. Singurul raspuns pe care l-am putut imagina e ca Eliade, nedezicandu-se de convingerile sale fasciste de pana la sfarsitul razboiului (in ciuda tacerii sau eschivelor la care presiunea limbajului antifascist din postbelic l-a obligat), a continuat sa creada in justetea pozitiei sale; a continuat sa spere ca intr-o bun zi Adevarul, indreptatirea acestei pozitii vor fi revelate.
Daca aceasta interpretare va parea aberanta (nici eu nu ii acord, de altfel, in sens tare, credit), nu pot sa spun decat ca Eliade insusi a facut-o posibila. Dupa cum lectura unui Daniel Dubuisson, oricat de tendentios-suprainterpretativa ar parea, este in intregime in Eliade.
Paranteza: problema „iertarii“ lui Eliade
Eliade nu poate fi iertat, pentru ca problema iertarii nici nu se pune. Iertarea este o chestiune care se pune in spatiul unei relatii intime. Intre termenii ce definesc iertarea (cel care iarta; cel care este iertat) trebuie cu necesitate sa existe un aer de familie. Niciodata iertarea nu survine ca posibilitate intre doi straini. Mihail Sebastian putea sa il ierte pe Eliade; era in pozitia sa o faca; poate ar fi facut-o, daca ar fi ajuns in Franta in loc sa moara intr-un accident stupid. Dar eu (si prin asta nu identific un eu autobiografic, ci doar aproximez discursivitatea unui subiect contemporan mie) cum as putea sa il iert pe Eliade? Ar fi la fel de absurd ca si cum mi s-ar cere sa il iert pe Napoleon pentru ca a decimat populatia Frantei. E discutabil daca un francez ar putea fi in pozitia aceasta. Consecutiv acceptarii acestui caz, s-ar putea invoca situatia dupa care eu as impartasi cu Eliade intimitatea etnica, in sensul ca amandoi suntem romani si, prin urmare, Eliade identifica o traditie pentru care ar trebui sa ma simt responsabil. Dar, in conditiile in care nu sunt esentialist, nici macar in regimul etnicului, si cu atat mai putin rasist, „substanta“ etnica este un concept prea fragil pentru a apropria o traditie. Mai putin fragil este releul unui vocabular comun. Eh bien, nu gasesc in vocabularul lui Eliade nimic care ar putea sa ma faca sensibil la faptul ca apartinem aceleiasi bibliografii. Cordonul ombilical care leaga, in vocabularul lui, platoul realitatii (al istoriei) de cel simbolic-metafizic imi repugna; seamana prea bine cu o tenie - un releu parazit care le corupe pe amandoua, cu atat mai mult cu cat contextul in care vocabularul actualizat de el era intim asociabil cu stive de cadavre. (Cel mult gasesc „lizibila“ calitatea de profesor de energie a lui Eliade, in sensul in care „melodia“ ce ritmeaza un libret reprobabil m-ar putea emotiona.)
De altfel, intreg limbajul „noii spiritualitati“ (activat in a doua jumatate a deceniului trei si politizat in primii ani ai deceniului patru; nu cred totusi ca exista o ruptura relevanta intre cele doua agregari) este recuzabil ca o curiozitate neactualizabila. Pana si un intelectual ca Mircea Vulcanescu, de o inflamare mai temperata a organului conceptual cu care manevra cuvinte precum Omul Nou, Sufletul Romanesc, Spirit, Dumnezeu etc., este ilizibil in afara contextului istoric. Cu exceptia istoricilor care incearca sa inteleaga epoca, dezarhivarea e utila exclusiv „noilor religiosi“ care, pentru a-si implanta mai adanc freza in cer, au nevoie de scara unei traditii, a unor inaintasi. (Si aici se intra in paradoxul ca pentru a accesa o anumita calitate, respectiv cea sacra, e nevoie de masa critica a unui dispozitiv cantitativ. Nu insist.)
Ce ramane dintr-o viata? (II)
Dincolo de sensibilitatile implicate, vorbind, sa zic, dintr-o perspectiva gnoseologica, procesul de documentare a cazului Eliade nu a avut, nu a putut avea ca finalitate aprinderea unui rug. Eliade a murit, nu mai poate fi omorat o data (sau, daca poate, poate fi intr-un mod mult mai putin concret decat „jidanii“ impotriva carora Eliade facea spume in perioada lui fascista).
Asa cum vad eu lucrurile, singura finalitate a cazului Eliade tine de lamurirea unei stupefactii. Folosim cele mai bune cuvinte ale noastre pentru a vorbi de lucruri precum esenta umana, spirit uman si alte asemenea. De fapt, nu stim prea bine ce inseamna toate aceste expresii. Nu stim nici macar daca ele exista cu adevarat. Lumina cel mai putin inselatoare (oricum, mai putin inselatoare decat Cuvintele Mari) in care le putem privi sau folosi este sa le raportam la exemplele concrete ale unor oameni concreti. Cand dintr-o astfel de relationare apare insa un chip hidos, consecinta e stupefactia. Cum este cu putinta?
Anterior, am pus o alta intrebare: ce ramane dintr-o viata? Prin raspunsul la cea de a doua intrebare nu ii voi raspunde primeia; ii voi adnota doar o referinta bibliografica.
Ce ramane dintr-o viata, dincolo de numarul de obiecte, de vise, de idei, de pagini produse de cel care a trait-o, este povestea acelei vieti. Povestea vietii lui Eliade ar fi putut sa sune in nenumarate feluri ale exemplarului; inzestrarile lui exceptionale, articulate pe scheletul unui ego mobilizat de o mare ambitie, impecabil orientata strategic, ar fi putut-o scrie. Si de fapt chiar au scris-o.
Dar, din pacate, nu povestea asta ramane, in primul rand, in urma lui Eliade. Eliade va ramane (nu stiu pentru cat timp) o figura de manual a iresponsabilitatii (responsabile!) a intelectualului in ceea ce a fost secolul 20. Amploarea destinului sau ne poate ajuta sa intelegem, fie si prin faptul ca si-a batut joc de ele, cateva cuvintele mari (dar nu neadevarate): moralitate, responsabilitate etc., etc.
Putine alte vieti pot juca acest rol. Pentru ca biografia lui Eliade, printre atatea calitati infame sau admirabile pe care le-a colectionat, a avut-o si pe aceea a unei complexitati nelipsite de maretie. Sfarsitul cartii lui Florin Turcanu, pe care am amintit-o la inceput, sugereaza tocmai acest sentiment, prin citarea cuvintelor unui martor al ceremoniei funerare: „Am fost cu adevarat surprins sa vad cata lume venise sa asiste la slujba. Erau opt-noua sute de oameni. Era ca un pelerinaj. Am revazut atunci oameni pe care nu-i mai vazusem de ani de zile. Din cauza numarului lor mare fusese aleasa pentru ceremonie Rockefeller Chapel, intrucat capela care se afla langa Divinity School era prea mica. A fost o alegere buna. Pentru oricare alt istoric al religiilor de astazi, Rockefeller Chapel ar fi fost prea mare.“
Pe mana perdanta a Istoriei
Cristina Balinte
balinte_c@yahoo.com
La 1 septembrie 1939, Germania invada Polonia, act de agresiune care, tradus in limbaj simbolic, va tulbura in profunzime mediul de viata al „pestilor mari“, deschizandu-le vitalist apetitul natural pentru ingurgitarea „plevuscai“, in expectativa la randul ei, dupa mici oportunitati de atins chiar cu pretul entuziastului sacrificiu de sine.
Soarta Romaniei, aflata din 1940 sub ocupatia nemtilor, este un exemplu graitor pentru morala fabulei, aleasa, in acel moment, spre juisare de catre Istorie, ca sa nu amorteasca de prea multa liniste, ori sa nu se plictiseasca asistand la nesubstantiale intrigi politicianiste si la inflatia de „salvatori ai neamului“. incepand cu 22 iunie 1941, pana la 12 septembrie 1944, dorinta initiala de incordare patriotica a muschilor inspre nabadaiosul vecin de la Rasarit, dublata de un spirit eroico-justitiar baladesc si de un idealism vetust raportate la configuratiile pur pragmatice care se manifestau la nivel international, va lua progresiv si inevitabil aspectul unei alegeri neinspirate, gandita in pripa si pasibila de repercusiuni grave, dupa legile cinice ale oricarui armistitiu.
in manevrele belicoase au fost implicate de voie, de nevoie destine umane, insa faptul prezinta interes mai ales pentru statistica si... literatura. Dupa cum se stie, Istoria joaca numai cu carti mari, de preferinta asi; ba chiar de cateva dintre ele, daca fluxul politic dominant o cere, se poate dispensa fara strangere de inima.
Jurnale lasate pe mai tarziu
Odata cu afluenta de scrieri memorialistice, editate dupa 1989, au aparut destule elemente pe baza carora sa se defineasca, intr-un mod cat mai apropiat de realitatea vremurilor, imaginea societatii romanesti din anii de dinainte si de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Pentru perioada propriu-zisa a conflagratiei, acelasi tip de surse nu se mai dovedeste in egala masura de generos, zonele lacunare ramanand a fi ulterior completate, atunci cand se vor fi depasit reticentele de publicare a unor documente.
in cazul jurnalelor, explicatia „jenelor“ este data mai ales de profilul ideologic (mai putin declarat, cat intuit) al autorilor, de punctele de vedere adesea greu de acceptat, ce ar altera continutul confesiv, maculand in final, in chip dezamagitor, portretul cate unei personalitati de la care ar fi fost de asteptat un gen diferit de comportament.
Scrupule fara nici un rost, in fond, de vreme ce, lipsit de accesul direct la textele incriminatorii, publicul se vede constrans la o receptare de gradul al doilea, mediata de referintele consemnate in tomuri de interpretari subiective, precum incisiva si bombastica lucrare din 2002 a Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionescu. L'Oubli du fascisme.
„Jurnalul portughez“ al lui Mircea Eliade, atasat de presa in cadrul Legatiei romane de la Lisabona, din 1941 pana in 1944, a fost pus la dispozitia cititorilor din tara de-abia in iunie 2006, intr-o editie prudent intocmita, girata moral de autoritatea specialistilor Sorin Alexandrescu, Florin Turcanu si Mihai Zamfir. Un alt exemplu poate fi si „Journal de Roumanie“, cuprinzand insemnari scrise intre 1938 si 1946 de Jean Mouton, director-adjunct, apoi director-general al Institutului francez din Bucuresti, carte care, desi a fost citita si adnotata, dupa cum o arata unul din exemplarele apartinand bibliotecii situate pe Bulevardul Dacia, nu a gasit deocamdata drumul catre publicul din tara unde a fost alcatuita.
Asupra ambelor situatii planeaza in continuare dubiile corectitudinii politice: pe de o parte, Mircea Eliade - simpatizant al puterilor Axei, nedezmintit sustinator al ideilor Legiunii lui Codreanu; de cealalta, Jean Mouton - numit in functia de director al Institutului francez, tocmai in perioada regimului de la Vichy. Desigur, detaliile exista, insa vestea cea buna pentru cititorul obiectiv (si, de asemenea, cea rea pentru practicantii ingustimilor de intelegere si a focalizarilor tendentios-insistente pe colateral) este ca ele nu constituie esentialul.
Ruptura sau devenire? Mircea Eliade, „Jurnalul portughez“
Proaspat scapat din Anglia in care se simtise pus sub observatie („Stiam ca nu voi putea iesi din Anglia nici macar cu o pagina de manuscris. Si-apoi, mi-era teama de vreo descindere“), Eliade soseste la 10 februarie 1941 in capitala Portugaliei, ca atasat de presa al Legatiei Romaniei.
Evenimentele mai importante din angoasatul interval temporal petrecut pana la plecarea in Franta, in 1945, sunt deja mentionate pe scurt in capitolul „De la Camoëns la Salazar“, din „Memorii“, insa extensia lor mult-citata si asteptata, „Jurnalul“, ramasese printre documentele fondului Eliade, de la Biblioteca Regenstein a Universitatii din Chicago. De aici, gratie lui Florin Turcanu, autorul monografiei „Mircea Eliade. Prizonierul istoriei“ (ed. fr., 2003; trad. rom., 2005), manuscrisul a ajuns in Romania, la Editura Humanitas.
Departe de a fi o descriere de locuri si fapte, scrierea diaristica este in primul rand marturia chinurilor launtrice ale unui eu hiperdimensionat caruia spatiile mici nu ii priesc. „Un jurnal de criza, nu de existenta“, il defineste nuantat Mihai Zamfir, „Apocalipsa dupa Mircea Eliade“, il numeste mai radical Sorin Alexandrescu, sesizand totodata si parcurgerea etapelor unui eventual traseu initiatic, presupunand obligatoriu suferinta coborarii in Infern si mantuitoarea epifanie.
Lectura insasi crediteaza orice formula construita nu pe ideea de ruptura, de inconsistenta si, in ultima instanta, de cameleonism, ci pe aceea de devenire. Eliade nu este un adept al metodei „patriarhul Nifon“ care paraseste jignit Tara Romaneasca, iar la hotar isi scutura papucii de colbul locului. Ceea ce se intampla intre 1941 si 1945 tine mai degraba de un proces de sporire a luciditatii decat de trasarea (taierea) unei linii stricte de demarcatie trecut (teoretic, bine intentionat; practic, rusinos) / viitor (luminos). Pe Eliade politicul il interesa atata timp cat ii slujea valorizarii eu-lui. Avea constiinta valorii de sine, accesul la filosofiile orientale ii modelase cunostintele, dar nu si spiritul aprins, credea in romanismul mitico-arhaic, stapanit de naivitatea nostalgica a celui care pune in comparatie trecutul de legenda cu masinatiile (auto)destructive ale prezentului, realiza ca, daca, intr-o buna zi, va fi sa se numere printre autoritatile stiintifice ale lumii, aceasta nu se va petrece exponent fiind al unei culturi minore.
„Niciodata n-am avut mai net sentimentul ca sunt un mare scriitor si ca romanele mele vor fi singurele citite din toata productia 1925-1940, peste o suta de ani“ (13 iunie 1941), „imi dau seama ca de la Eminescu incoace neamul romanesc n-a mai vazut o personalitate atat de complexa, de puternica si de inzestrata“ (15 iulie 1943), „Adevarul este <…> ca nu ma mai intereseaza sa vorbesc si sa scriu pentru un public care, chiar daca m-ar intelege, nu poate crea nici o rezonanta universala ideilor mele“ (25 noiembrie 1943), „Tragedia mea consta tocmai in faptul ca nu sunt atent la geniul meu“ (decembrie 1943), scrie vanitos Eliade in „Jurnalul portughez“.
Aceasta este preocuparea lui de seama: sa isi dovedeasca „geniul“, iar „geniul“ sa ii fie recunoscut. De ce? Pentru ca i se cuvine. Pentru ca nimeni nu mai este ca el („Coplesitoarea mediocritate a vietii culturale si publicisticii romanesti. Dupa ce citesc ziarele si revistele primite din tara, imi vine sa plang. incep sa ma simt singur in Romania“ - 28 martie 1942; „Sunt ani de zile de cand lucrez nestimulat de prezenta unei fiinte exceptionale in jurul meu. Am foarte buni prieteni, insa legaturile mele cu ei nu ma sporesc intelectualiceste. Nu am pe nimeni in jurul meu care sa ma stimuleze, sa ma verifice, sa ma confirme sau sa ma felicite pentru toate cate fac“ - 22 noiembrie 1942). Pentru ca dupa treizeci si cinci de ani descopera cum tineretea a ramas lejer in urma si cum imbatraneste: „Mi se pare ca incep sa ma trezesc din vis. Aveam intotdeauna impresia nu numai ca ma simt tanar (caci si acum ma simt foarte tanar), dar ca am dreptul acesta, deoarece anii mei nu-mi confera nici o maturitate. Ma trezesc ca implinesc treizeci si sase de ani. inca patru ani, si incep sa devin batran“ (8 martie 1943).
Razboiul? Perceperea lui se incadreaza la Eliade in logica aceleiasi obsesii de a nu rata valorizarea eu-lui. Conducatorii Romaniei alesesera directia implicarii armate: cu Axa, nu contra ei; simbolic, un „razboi sfant“, al credintei „urmasilor Romei“, contra necredinciosilor bolsevici.
Eliade se pliaza si el in functie de pozitia oficiala, urmarind cu febrilitate evolutia evenimentelor. Rationamentul pe care il facuse arata, in linii mari, astfel: daca o tara mica precum Romania pornise de partea Axei, atunci destinul ei ca natiune depindea doar de succesele sau infrangerile puterii de care se apropiase. Pierdeau nemtii: ne ocupau rusii; treceam cu Aliatii: ne distrugeau in semn de adio nemtii. Atunci mai bine sa incercam sa supravietuim la umbra celor care deja ne ocupasera.
Pana in 1944, Eliade nu eliminase din calcul eventualitatea de a se reintoarce in tara, desi fata de intervalul 1941-1943 („Daca nu m-as simti atat de roman, poate as putea sa ma detasez fara greutate chiar in muncile mele impuse de imprejurari. Dar Corneliu Codreanu a facut din mine un fanatic roman. Cat timp judec in istorie - iar nu in absolut -, nu pot gandi nimic fara sa tin seama de neamul meu“ - 1 decembrie 1942; „in America, dupa trei-patru ani, as dobandi o glorie, un public si o avere considerabila, daca as avea inima destul de impietrita ca sa renunt la romanism pentru o alta cultura. Dar nu pot. Fara neamul meu, nimic nu ma mai intereseaza in istorie“ - 10 august 1943), avantul se diminuase simtitor („Asta este tot ce-au invatat romanii din razboiul planetar… Sa schimbe de stapan“ - 4 septembrie 1945), talerul cu utopii inflacarate cedand greutatea unei realitati dezgustatoare.
intre timp, boala sotiei, Nina Mares, la ale carei suferinte trupesti propagate in avalansa Eliade trebuise sa asiste, de-a lungul lui 1944, deplasase centrul de interes de pe situatia razboiului pe necazurile imediate. Din acest moment, „Jurnalul“ devine mai intai consemnarea modificarilor organice ireversibile ale starii Ninei, apoi felul in care suita de esecuri inregistrate de tratamente il afecteaza pe Eliade ca scriitor: „Luna august a fost infernul meu. Au fost zile cand n-am avut putere, nici chef sa deschid o carte, sa privesc cerul, sa visez. Am trait ca o larva innebunita de febra. Complet intoxicat. Nu am curajul sa scriu aici tot ce se intampla cu mine. Sper sa ma salvez! Nu este numai o neurastenie sau un surmenaj, cum credeam. Este, pur si simplu, o intunecare a mintii“ - 11 septembrie 1944.
Schimbarea politica de la 23 august 1944 din tara trece nementionata. Experienta mortii iminente a femeii asupra careia convenise sa isi arate afectiunea detine un potential spiritual mult mai important decat un razboi deja pierdut. Se tematizase, poate, si in viata, un avatar al „salvarii prin chinul fecioarei“, din romane!
Ratacirile prin trecut, oscilatia epuizanta intre anxietate, melancolie, neurastenie il maturizeaza si il fac sa discearna esentialul de conjunctural: „…prezentul istoric e atat de halucinant, incat nici o durere personala nu mai pare reala, nu mai are consistenta. Si, cu toate acestea, cat de departe ma simt de tara, de Europa, de 1945 - cat de straine imi sunt lucrurile acestea a caror tragedie imi pare mecanica, exterioara!“ - 3 ianuarie 1945.
in septembrie 1945, inainte de plecarea in Franta, Eliade atinsese starea prielnica articularii unui viitor, acomodat istoriei sale anterioare: „Trecutul pe care-l simt mereu apasandu-ma este cel mai clar semn ca sunt om; adica, traiesc in timp, am o istorie, exist intrucat sunt facut din urma“.
Sa indice aceasta ruptura, sub auspiciile careia unii comentatori inteleg sa dea o sansa… democratica reabilitarii imaginii lui Eliade? Slabe sanse.
Traitor fiind in Istorie, scriitorul roman a parcurs etape care in parte au reprezentat experiente: cumulative. Unele dintre ele s-au dovedit in timp fericite (istoric al religiilor reputat, cariera universitara etc.); altele mai nefericite, dar, cu bunavointa, posibil explicabile contextual, l-au impins catre zona celor blamabili pentru prost-gustul unor alegeri.
in parcursul existential ca devenire, „Jurnalul portughez“ este fisa de observatie a unui segment din proces. O binevenita lamurire asupra modului in care tentatia tinereasca de a accelera pe calea lui „a fi mai mult decat un om“ se dizolva matur in cumpanitul „a fi macar un om“.
Mircea Eliade, prizonierul metafizicii
ANDREI TERIAN
andreiterian$yahoo.com
Asteptata de cativa ani buni, aparitia „Jurnalului portughez“ al lui Mircea Eliade reprezinta un eveniment cultural de prim ordin. Ea are nu numai darul de a revela o perioada mai putin cunoscuta a activitatii savantului si prozatorului roman, ci si acela de a face mai transparenta coerenta personalitatii sale. Desi nu este, in principiu, decat o piesa dintr-un imens puzzle, „Jurnalul“ reprezinta una din piesele centrale ale acestui ansamblu, una fara de care desenul integral al vietii si operei lui Eliade ar fi mult mai greu de intuit. Din acest punct de vedere, e de salutat initiativa ingrijitorilor editiei de a adauga „Jurnalului“ si un ciclu de texte pe care diplomatul le-a scris in timpul sederii sale in Portugalia. Astfel, pe langa „Jurnalul portughez“ (care aduna notatii din perioada 21 aprilie 1941 - 5 septembrie 1945, acoperind cu aproximatie intreaga etapa lusitana a lui Eliade), editia de fata mai cuprinde volumele „Salazar si revolutia in Portugalia“ (1942) si „Os Romenos, Latinos do Oriente“ (1943), drama „Oameni si pietre“ (1944), nuvela „Un om mare“ (1945), o duzina de articole si interviuri aparute in reviste portugheze, rapoarte diplomatice, corespondenta si alte insemnari de o importanta mai redusa. Toate acestea furnizeaza insa un cadru biografic, cultural si politic indispensabil pentru intelegerea adecvata a ideilor si experientelor autorului.
Importanta „Jurnalului“ e subliniata la unison de cei trei prefatatori ai cartii. Mai mult chiar, Mihai Zamfir califica episodul lusitan drept o „proba initiatica totala“. Dintr-un anume punct de vedere, aprecierea e pe deplin indreptatita: pentru Eliade, etapa portugheza a reprezentat un punct de trecere de la experienta romaneasca la exil si de la cvasi-anonimat la consacrarea internationala. in plus, din Lisabona, seful generatiei „trairiste“ a asistat neputincios la doua catastrofe: pierderea razboiului si moartea femeii iubite. Si totusi, in ciuda acestor seisme biografice, nu cred ca gandirea eliadesca s-a modificat substantial in cei patru ani petrecuti in Portugalia. Astfel incat, mai degraba decat o cezura, cred ca etapa portugheza a insemnat pentru Mircea Eliade un moment de precipitare, de accelerare a sedimentarii unor dominante biografice cu care autorul s-a identificat si inainte, si dupa intervalul respectiv. Este ceea ce voi incerca sa arat in randurile de mai jos.
Ordinea lucrurilor
Nucleul gandirii lui Eliade iese mai clar in evidenta daca urmarim raportul pe care autorul „Jurnalului portughez“ il stabileste intre trei planuri ale existentei: metafizic, colectiv si individual. Nu conteaza aici pertinenta categoriilor in sine si acuratetea delimitarilor dintre acestea; important e ca Eliade crede in ele. Iar specificul viziunii sale se observa cel mai bine prin comparatia cu o viziune opusa.
De pilda, intr-o democratie liberala, relatia dintre cele trei domenii se caracterizeaza prin doua trasaturi. Mai intai, planurile amintite sunt percepute drept autonome, in sensul ca asumarea unei optiuni in cadrul unuia din ele nu ne obliga sa facem vreo alegere anume cu privire la celelalte doua. Fireste, asta nu inseamna ca cele trei domenii ar fi complet izolate unul de celalalt. Atata doar ca democratia liberala nu ne impune un anume tip de dependenta intre ele. Nu exista vreo determinare necesara intre, sa zicem, ateism, social-democratie si homosexualitate, tot asa cum nu exista vreuna intre islamism, conservatorism si castitate. E drept ca asocieri de tipul celor descrise mai sus exista adesea intr-o democratie; dar existenta lor depinde strict de optiunile private ale indivizilor si nicidecum de constrangerile regimului ca atare. De altfel, celalalt principiu definitoriu al sistemului amintit tine de faptul ca singurul domeniu normat explicit si univoc (adica prin legi) este campul colectiv („social“, „politic“ sau „istoric“), care incearca sa-si delimiteze cat mai riguros frontierele fata de celelalte doua. Aceasta face ca tripartitia de mai sus sa fie inlocuita cu o opozitie simpla, intre public si privat, una in care planul metafizic este expediat in sfera privatului; prin urmare, o democratie liberala nu-si pune intrebari cu privire la existenta lui Dumnezeu sau la sensul universului, lasand asemenea intrebari (ca si raspunsurile care decurg de aici) pe seama optiunilor individuale ale membrilor sai.
Spre deosebire de aceasta conceptie, gandirea lui Eliade priveste cele trei planuri intr-un raport de stricta dependenta. Si inca: el considera ca, in cadrul acestor determinari, ar trebui admisa doar o anumita ierarhie, iar in interiorul domeniilor - doar anumite valori. Mai exact, Eliade crede, referitor la raporturile dintre domenii, ca metafizicul isi subordoneaza istoricul, iar istoricul isi subordoneaza individualul. Cat priveste valorile din interiorul domeniilor, autorul „Jurnalului“ isi creeaza un sistem sui-generis fundamentat pe urmatoarele coordonate: in plan metafizic - o religiozitate sincretica, bazata pe mitul „reintegrarii“ cosmice; in plan istoric - totalitarismul si nationalismul „misionar“; in plan individual - primatul „spiritualului“, care, desi nu exclude, isi aserveste experientele „carnale“.
Prin urmare, dintr-un anume punct de vedere, aceasta viziune ar putea fi descrisa ca o suprematie a metafizicului: existenta unei ordini „superioare“, supranaturale dicteaza anumite structuri analoge pe treptele „inferioare“, sublunare ale existentei. Altfel spus, intuirea unui sens cosmic determina (sau, cel putin, ar trebui sa determine), ca ecou degradat, aparitia unor sensuri similare, adica a unor „misiuni“ (ale colectivitatilor) si „destine“ (ale indivizilor). De altfel, o fraza din „Jurnal“ atesta realitatea unei asemenea corespondente la nivelul biografiei autorului: „Iubirii mele patetice pentru Nina, sau aventurii mele legionare - ii corespunde pasiunea mea pentru Absolut, in metafizica si religie.“ (9 ianuarie 1945) insa viziunea lui Eliade ar putea fi caracterizata, cel putin la fel de pertinent, ca o expansiune fulminanta a propriilor idiosincrazii. Si aceasta intrucat conceptiei descrise mai sus i se poate replica pe buna dreptate ca nu ordinea lucrurilor „asa cum este ea“, ci doar asa cum o vede autorul sau. Iar pentru a sustine acest lucru nici macar nu e nevoie sa apelam la relativismul istoric, ci pur si simplu sa semnalam cateva contradictii si contrafaceri din scrierile autorului. Prin urmare, Eliade nu descrie, asa cum pretinde, configuratia „obiectiva“, „reala“ a lumii, ci, dimpotriva, isi transfera obsesiile personale atat asupra metafizicului, cat si asupra domeniului vietii sociale.
Oricare ar fi directia acestui transfer, viziunea eliadesca e deopotriva teleologica, ierarhica si absolutista: teleologica, pentru ca ea presupune postularea unui sens global al universului; ierarhica, pentru ca acest sens reclama o subordonare neconditionata a tuturor aspectelor vietii „mundane“; absolutista, pentru ca nici sensul, nici caile de a ajunge la acesta nu sunt negociabile.
Ontologia - mod de intrebuintare
Pentru a depasi acest stadiu destul de arid al discutiei, e cazul sa trecem la exemple. Oricum, cred ca valorile cardinale pe care i le-am atribuit lui Eliade in schita de mai sus nu necesita vreo justificare speciala: pe langa ca se vad adesea confirmate in volumele de fata (si in multe altele), ele au fost in mai multe randuri semnalate de comentatorii operei sale. De aceea, in loc sa insist pe detalierea celor trei domenii, mi se pare mult mai rentabil sa descriu modul de functionare a „filosofiei“ lui Eliade.
Configuratia si eficienta acesteia se reveleaza mai ales in momentele de criza, atunci cand diaristul resimte din plin socul unor evenimente devastatoare. Pentru a depasi aceste „blocaje“ existentiale, Eliade foloseste ceea ce as numi o schema a sublimarii (sau a „integrarii“), al carei fundament ontologic este descris intr-una din insemnarile „Jurnalului“: „Nu conteaza decat ceea ce ne poate fertiliza. Nici un om, nici un peisaj, nici o carte nu ma intereseaza daca nu ma sporeste, unindu-se cu mine, ajutandu-ma sa devin mai fecund, mai puternic. Orice om se comporta fata de Cosmos ca o femeie: asteapta sa fie fecundata, ca sa se poata revela siesi, sa-si desavarseasca misiunea. Nu devii tu insuti decat in clipa cand iti simti fiinta sporita.“ (Decembrie 1943) Cu alte cuvinte, Eliade incearca sa-si sublimeze episoadele critice ale vietii, interpretandu-le ca semne ale unei necesitati de ordin superior si incadrandu-le intr-un scenariu cosmic. Idealul unui asemenea proces ar fi o integrare „totala“, de a carei iluzie autorul „Jurnalului“ pare sa fie pe deplin constient: „Nu vad nimic care sa ma multumeasca. Numai daca as putea total reintegra - tinerete, Nina, toate fericite, geniu, timpul oprit pe loc - as fi din nou fericit.“ (14 mai 1943) Dar acest lucru nu-l impiedica sa „integreze“ mai departe individualul in istoric si istoricul in metafizic.
Rolul unei asemenea scheme, care functioneaza deopotriva ca mecanism explicativ si ca mod de protectie, este acela de a face existenta, daca nu neaparat perfecta, cel putin suportabila, conferindu-i fiintei umane sentimentul de securitate ontologica si iluzia apartenentei la o ordine transcendenta. De altfel, fenomenul a fost descris in detaliu in scrierile stiintifice ale lui Mircea Eliade si a devenit intre timp unul din locurile comune ale istoriei religiilor. Ce mi se pare, insa, cu adevarat remarcabil este faptul ca pentru Eliade acest parcurs nu reprezinta un simplu slogan sau o deformatie profesionala, ci un veritabil instrument soteriologic pe care el il aplica nu doar in investigarea altor culturi, ci si asupra propriei fiinte.
Treptele „integrarii“
Dintre cele trei moduri posibile de „integrare“ (a individualului in istoric, a individualului in metafizic si istoricului in metafizic), cel mai surprinzator il constituie primatul metafizicului asupra individualului. Moartea Ninei Mares, bunaoara, i-a paralizat lui Eliade fortele creatoare timp de aproape o jumatate de an, iar criza a fost depasita doar dupa ce diaristul a reusit sa exorcizeze trauma, subsumand-o unei necesitati supranaturale: „Cand reflectez la tot ce mi s-a intamplat in ultimul timp, imi dau seama ca fiecare lovitura a urmarit un sens precis si fiecare durere a implinit un rol anume.“ (21 ianuarie 1945) Nu fara un anume egoism, Eliade isi creeaza astfel un microsistem explicativ in care moartea fiintei iubite e dizolvata treptat, pana la a se reduce la statutul de simplu jalon al propriei existente: „Nina n-a plecat de langa mine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a ma face sa gandesc in chip creator, adica pentru a-mi facilita mantuirea. Plecarea Ninei va avea pentru viata care mi-a mai ramas un sens soteriologic. Despartirea de Maitreyi, acum nouasprezece ani, a avut si ea un sens: am fugit din India, am abandonat Yoga si filozofia indiana pentru cultura romana si pentru literatura mea.“ (Decembrie 1944). Ca si in alte cazuri, doar postularea unei vointe cosmice si a unui scenariu transcendent reuseste sa-i furnizeze lui Eliade portita de evadare din concretul existential.
Mult mai vizibil si mai raspandit este insa impactul istoricului asupra individualului. Eliade merge in Portugalia ca roman si sufera consecintele istoriei ca roman. Ambitiile sale stiintifice si literare, crizele de neurastenie si sterilitate - toate acestea palesc in fata imperativului etnic. O arata nu numai intensa lui activitate propagandistica, ci si numeroasele confesiuni facute in corespondenta sau in „Jurnal“: „Sunt atat de inspaimantat de viitorul neamului meu, incat toata viata mea autonoma si forta mea de credinta sunt suspendate.“ (27 noiembrie 1942); „Daca nu m-as simti atat de roman, poate as putea sa ma detasez fara greutate chiar in muncile mele impuse de imprejurari. Dar Corneliu Codreanu a facut din mine un fanatic roman. Cat timp judec in istorie - iar nu in absolut -, nu pot gandi nimic fara sa tin seama de neamul meu.“ (1 decembrie 1942); „Niciodata n-as fi crezut ca voi ajunge la disperarea metafizica plecand de la politica si nationalism.“ (4 ianuarie 1943) etc.
in fine, mai ales spre sfarsitul razboiului, devine din ce in ce mai clara tentatia lui Eliade de a impune istoriei o desfasurare metafizico-religioasa, de a-i imprima ceea ce el insusi numea un „sens supraistoric“. Aceasta tendinta nu e fara legatura cu o marturie pe care diplomatul o face intr-un articolas publicat spre sfarsitul razboiului, in septembrie 1944: „<…> istoria a putut fi suportata doar pentru ca acei oameni care au suferit-o - care, adica, i-au indurat catastrofele, nedreptatile si suferintele - i-au acordat un sens mai profund, ce trecea dincolo de simplele fapte. Fara aceasta conceptie care „justifica“, intr-un fel, istoria, viata civila ar fi fost imposibila si disperarea celui mai violent nihilism ar fi distrus institutiile sociale inca de la aparitia lor.“ („Un mit romanesc al mortii“) in fond, astfel se explica anumite comentarii din „Jurnal“ care, altminteri, ar parea opace sau pur si simplu extravagante: „Hitler a izbutit macar atat: sa reactualizeze destinul Nibelungilor si, in ordinea mitologica, sa realizeze Ragnarök, catastrofa finala.“ (23 aprilie 1945); „Bomba aceasta
Natiune si „misiune“
Numai ca, o data cu aceste fraze, Eliade intra pe un terenul alunecos al jocurilor ideologice si al manipularii istoriografice. Pentru a-si pastra intact propriul sistem explicativ, diaristul transfera teleologia in campul istoriei, chiar cu riscul distorsionarii faptelor si al apararii unor pozitii ideologice inacceptabile. insa aceasta deplasare era inevitabila: metafizicul e inatacabil, pe cand destinul individual nu poate fi evaluat decat post-mortem. Prin urmare, singurul camp de lupta pe care Eliade isi poate desfasura hermeneutica se dovedeste a fi istoria, care permite, in functie de modificarea perspectivei, anumite „ajustari“ contextuale.
Aceasta maniera insolita de a reciti istoria se observa indeosebi in volumele „Salazar si revolutia in Portugalia“ (1942) si „Os Romenos, Latinos do Oriente“ (1943); iar maniera de a o rescrie - in descrierea „misiunii“ istorice a popoarelor si in discutia asupra formelor de guvernare a acestora. Ce-i drept, granita dintre eroare si contrafacere e greu de stabilit in aceste texte, de vreme ce ele amesteca cel putin trei voci auctoriale: vocea istoricului „obiectiv“, care incearca sa prezinte lucrurile cat mai veridic; vocea diplomatului, care urmareste un efect propagandistic conjunctural; si vocea omului „supt vremi“, care isi transfera asupra istoriei propriile sale idiosincrazii. Aparent, propagandistul tinde sa aiba castig de cauza: „Am facut cea mai nerusinata propaganda“ - ii scrie Eliade din Anglia lui Al. Rosetti (7 iunie 1940) si sunt semne ca situatia nu s-a schimbat prea mult in Portugalia. insa lucrurile nu sunt asa de simple: pentru monograful „revolutiei“ portugheze, care credea cu adevarat in „misiunea“ istorica a poporului sau, propaganda tinde sa se incorporeze in „ordinea lucrurilor“, iar scenariile sale fanteziste lasa adesea impresia unor convingeri sincere.
Dar, indiferent de motivatiile lor contingente, cele doua studii amintite sunt scrise in conformitate cu acelasi sistem explicativ despre care am vorbit mai sus. Mai exact, ele grefeaza o viziune romantic-hegeliana pe mitul „reintegrarii“: in ambele situatii, devenirea istorica urmeaza un curs triadic, desfasurat pe schema ordine „naturala“ - „de-naturare“ - „reintegrare“ in ordinea „naturii“. in cazul Portugaliei, prima faza se gaseste in monarhia medievala, a doua - in monarhia constitutionala si in republica „demo-liberala“, a treia - in „O Estado Novo“ al lui Salazar. Nu altfel sunt descrise lucrurile in „Os Romenos…“: stadiul „natural“, al organizarilor medievale, e urmat de perioada decadentei fanariote si apoi de „renasterea si regenerarea“ moderna. in plus, aceasta schema teleologica - girata, in cazul romanilor, de „o permanenta prezenta divina“ - face pandant, in ambele situatii, cu postularea unei „misiuni“, a unui „rol istoric“ atribuit natiunii. Daca, in cazul Portugaliei, acesta s-ar fi rezumat la stavilirea expansiunii Islamului, in cazul Romaniei acestei sarcini i s-ar fi adaugat si lupta impotriva amenintarii rusesti. Cu alte cuvinte, rolul romanilor ar fi „sa apere civilizatia si crestinatatea latino-occidentala contra amenintarilor turanico-slave“.
Unde apar distorsiunile? in primul rand, in exagerarea solidaritatii romanesti cu „civilizatia si crestinatatea latino-occidentala“. E drept ca Eliade nu masluieste datele istorice, dar el opereaza o suita de omisiuni si dilatari mai mult sau mai putin subtile, menite sa puna in evidenta „rolul istoric“ al romanilor. Cateva exemple de omisiuni: despre sfarsitul celei de-a doua domnii a lui Tepes (1462), istoricul aminteste doar ca „un frate al lui Vlad, Radu cel Frumos, accepta suveranitatea musulmana si uzurpa tronul“, fara a mai aminti ca inlaturarea voievodului se petrecuse cu complicitatea unui rege crestin - Matei Corvin; de asemenea, despre lupta de la Baia (1467), Eliade nu sufla o vorba, insistand doar pe luptele lui Stefan cel Mare cu turcii; apoi, asediul Vienei de catre otomani (1683) e insotit de un encomion al sacrificiilor romanilor, „care au intarziat cu cateva secole marsul lui
Democratie vs totalitarism
Cealalta tema a manipularii efectuate de Eliade priveste valoarea sistemelor politice din istoria Romaniei si a Portugaliei. Aversiunea autorului fata de „demo-liberali“ si atractia pentru regimurile totalitare e evidenta in ambele carti, conducand uneori la distorsiuni interesate. De pilda, in „Os Romenos…“, Eliade ignora cu desavarsire revolutia de la „pasopt“ si realizarile parlamentarismului romanesc; astfel incat tot creditul pentru reformele din timpul domniei lui Carol I ii este atribuit direct regelui, nicidecum guvernelor liberale sau conservatoare care s-au aflat la conducerea tarii.
insa si mai clar apar aceste fapte in cartea despre Salazar, care constituie o veritabila capodopera de propaganda. Neavand aici spatiul necesar pentru o analiza amanuntita a cartii, o sa ma rezum la trei aspecte. in primul rand, atat prin valorile pe care le promova (totalitarism, religiozitate, nationalism, traditionalism, colectivism etc.), cat mai ales prin incercarea de a unifica spatiul privat cu spatiul public (familia ca model de organizare a societatii si a statului), regimul lui Salazar parea sa promita o concretizare a utopiei politice eliadesti, asemanatoare cu aceea intrezarita, cu doar cativa ani in urma, in doctrina legionara. (Nu intamplator, autorul cartii scrie undeva: „Aceasta era problema politica a revolutiei nationale; un complex proces de reintegrare - a individului in unitatea sa sociala, a colectivului in destinul sau istoric, a spiritualului in campul sau propriu de manifestare“). in al doilea rand, uimeste aici nu neaparat faptul ca democratia liberala si exponentii sai sunt prezentati intr-o maniera caricatural-pamfletara, iar cei ai conservatorismului intr-una encomiastica, ci faptul ca aceste lucruri sunt descrise astfel in orice imprejurari. Prin urmare, Eliade nu sustine doar ca „O Estado Novo“ este superior democratiei liberale portugheze, ci sugereaza si ca totalitarismul e superior democratiei in absolut. O atare perspectiva se observa mai ales in maniera paradoxala in care autorul interpreteaza contingentele politice: in cazul liberalilor, discontinuitatile de gandire si actiune sunt intotdeauna dovezi de oportunism, ipocrizie, superficialitate s.a.m.d.; in schimb, faptele similare ale lui Salazar sunt decriptate fara exceptie ca probe de realism politic si de adaptare la necesitatile momentului. in fine, parti-pris-urile antidemocratice ale lui Eliade ies la iveala prin faptul ca evolutia Portugaliei dinspre democratie spre dictatura ii apare autorului cartii drept inevitabila. De pilda, referindu-se la dictatura instaurata de Costa Cabral, Eliade insinueaza perfid: „Este straniu ca liberalismul, ca sa poata dainui, se simte nevoit sa se transforme in dictatura…“ Sau, infatisand imprejurarile numirii lui Salazar ca dictator, adauga sententios: „Anevoie s-ar fi putut petrece altminteri lucrurile.“
Pe scurt, Eliade considera ca superioritatea si instaurarea totalitarismului ar tine de o logica imanenta si implacabila a istoriei. O eroare grava, dar una cu atat mai semnificativa cu cat ea este contestata chiar de unul din oamenii care au avut cel mai mult de profitat de pe urma ei: Oliveira de Salazar. Astfel, in 7 iulie 1942, diplomatul roman este primit in audienta la dictator si, cu aceasta ocazie, ii adreseaza gazdei sale o intrebare-cheie: „momentul istoric al Statului Nou se realizeaza imediat dupa ce ultima faza de descompunere a structurii demo-liberale se consumase. <…> Oare nu este revolutia Statului Nou o consecinta fatala a acestui proces de descompunere?“ Raspunsul pragmatic al lui Salazar, pe care Eliade il rezuma in „Jurnal“ („Raul nu e creator. Simplul fapt ca ceva dispare nu implica aparitia altui lucru viu in loc. Evident, momentul istoric a facut posibila revolutia - dar n-a creat-o.“) trebuie sa-l fi dezamagit pe admiratorul sau roman. insa ele nu i-au clintit deloc convingerile. La urma urmei, asa ceva era practic imposibil sa se intample. Conceptia lui Eliade asupra istoriei nu se intemeia pe observarea faptelor, ci pe un mecanism psihologic complex, unul care, trecand peste orice considerente rationale, ii angaja intreaga sa fiinta.
Fireste, nu trebuie sa uitam ca cele doua volume sunt mediate de un interes propagandistic. Nu trebuie sa uitam, apoi, ca, departe de orice motivatii conjuncturale, aceste optiuni se incadrau intr-o viziune globala asupra lumii. Dar, dincolo de toate aceste justificari, e greu de inteles cum, contrar tuturor evidentelor, Eliade a ramas de-a lungul razboiului fidel credintei sale in „misionarismul“ istoric si ostil democratiei; e greu de inteles cum a putut vreodata Eliade sa scrie o asemenea fraza infioratoare: „stim foarte bine, dupa 22 iunie 1941, ca victoria democratiilor va fi, in realitate, victoria comunismului si ca acum nu exista posibilitatea de a distinge intre bolsevismul care suprima o natiune in douazeci si patru de ore si democratia care o suprima in cativa ani“ (Scrisoare catre Alfredo Pimenta, 12 februarie 1942); si, mai ales, e greu de inteles cum, in fata atator milioane de victime, Eliade continua sa abereze la sfarsitul conflagratiei despre Ragnarök si Pomul Cunoasterii si sa puna „Ziua victoriei“ intre ghilimelele unei ironii crude.
Prin urmare, experienta sa portugheza nu i-a schimbat lui Eliade conceptia despre lume. S-au schimbat doar lucrurile, ramase mai putine si mai sarace dupa razboi, nu si viziunea asupra lucrurilor. in timpul conflagratiei, autorul „Jurnalului portughez“ a capatat un car de suferinta, dar prea putina de intelepciune politica. Singura diferenta e ca, dupa razboi, istoricul religiilor isi va domoli, prin forta imprejurarilor, militantismul politic si etnic si va cauta, in consecinta, o cale mai directa de „integrare“, un „salt“ din individual in metafizic care sa survoleze planul colectiv al istoriei. insa, dincolo de aceste contingente, sistemul sau de gandire nu se va modifica defel. in consecinta, Eliade ramane un caz paradoxal, care alatura doua fete greu de reconciliat: pe de o parte, un intelectual de o consecventa remarcabila, probabil printre putinii oameni ai secolului trecut care au mai incercat sa reuneasca toate planurile existentei intr-un sistem coerent, intr-o viziune integrala a universului; pe de alta parte, un exemplu de cecitate politica grava, care, urmarindu-si pana la capat propriile idiosincrazii metafizice, a ignorat „semnele“ mult mai palpabile pe care i le furniza experienta imediata. Fie ca ne place sau nu, autorul „Jurnalului portughez“ a purtat tot timpul in sine ambele identitati. Astfel incat, mai mult decat un prizonier al istoriei, Eliade a fost un prizonier al metafizicii. Al propriei metafizici.