Un suvenir „retro“
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Optzecist cu o evolutie destul de complicata, devenit, prin „Poemele aristocrate“, autor „al verbului care se converteste la antilogos“, in opinia lui Octavian Soviany, Liviu Ioan Stoiciu pune candid pe masa poeme de citit à la légère, document al drumurilor batute inainte de a-si incepe calatoria hotaratoare.
Pentru critici, hotararea lui Liviu Ioan Stoiciu de a-si publica intr-un volum scrierile din adolescenta tinute in sertar poate fi un gest de curaj. Nu orice scriitor indrazneste sa-si expuna laboratorul de tinerete, cu imperfectiunile si stangaciile ce se subinteleg, in fata expertilor nerabdatori sa dea verdicte. Pentru autor, a fost, probabil, o ispita. Un gest sentimental, de a carui valoare documentara e constient, un pas pe care il face nu numai pentru a se intoarce induiosat spre propriul trecut, ci si pentru a-i da propriului jurnal un capitol care ii apartine. Cu alte cuvinte, spre a se intregi, poetul alege sa faca public acest capitol de tinerete al propriei poezii, pe care l-a numit „pam-param-pam (adjudu vechi)“, infatisandu-l drept „o carte-obiect, un experiment fascinant de versuri si grafica (de emotii si simboluri post-onirice) a doi consateni care au locuit impreuna intre anii 1950 si 1967, a unor amintiri si vise sentimentale comune, reflexive, ludice, mitologice, biblice sau din basme romanesti, de o seninatate aparte, specifice copilariei, paradisului pierdut…“ Din insotirea textelor, publicate acum pentru prima data, cu desenele si gravurile semnate de graficianul Vasile Anghelache, rezulta acest suvenir „retro“, cum recunoaste poetul insusi, semn al unei calatorii si sursa a mai multor voiaje spre teritoriul poeziei, traversat de Liviu Ioan Stoiciu pe mai multe cai si prin mai multe stramtori.
Modul de intrebuintare indicat utilizatorilor ii cere criticului o dispozitie de vacanta si atata maturitate cat sa nu treaca la evaluari serioase. Forma sub care autorul isi prezinta cartea face ca obiectul oferit sa nu fie compatibil cu o judecata finalizata printr-un verdict. Optzecist cu o evolutie destul de complicata, devenit, prin „Poemele aristocrate“, autor „al verbului care se converteste la antilogos“, in opinia lui Octavian Soviany, Liviu Ioan Stoiciu pune candid pe masa poeme de citit à la légère, document al drumurilor batute inainte de a-si incepe calatoria hotaratoare.
„Ale tineretii valuri“…
Aglomeratia de culori, tonuri, personaje etc. este atat de mare, gurile care cauta o gama sunt atat de multe, cele spuse sunt atat de ambitioase, ca cele nespuse nu mai au loc pe scena ce cuprinde ciclurile „Atentie la tren“, „Cu ochiul liber“, „Cantoniereasa (autopoeme)“, „Adjudu vechi (Cantonul 248)“, „Asa un vis“, „Hai la om“, „Pam-param-pam“. Rar se intampla sa dai de un text mai „curat“, purtand zorzoane mai putine. Asa imi pare poezia „Cand am cazut de pe cal“, din care citez numai secventa finala: „pana ce parintii mei au vandut, din sat, de la/ adjudu vechi, gradina/ si-au cumparat la adjud o casa/ (si un cal/ cu burta plina de carti, ceva magnific: ma-ma,/ ce-l mai calaream!)/ si ne-am mutat… si… „plantele sunt animale“, silabisea/ tata, peste umarul/ meu, descifrandu-mi greu scrisul si-mi/ dadea o palma de vedeam/ stele verzi: ca nu de poezii cheltuie el bani cu mine/ la liceu“
Parca dorind sa nu lase nescris nici un cotlon al copilariei, tanarul aspirant ingramadeste in texte de dimensiuni ample, mai toate in secvente, obiecte suprarealiste si oniriste ce infatiseaza paradisul pierdut al copilariei si „gradinile interioare“. Poezia autobiografica poate lucra in mai multe registre, stie sa fie simplu narativa sau adanc senzoriala, confesiva sau reflexiva etc. Semnele din ciclurile publicate acum sunt, desigur, pozitive. Numai ca elanul juvenil nu a putut renunta, deci nu a putut opta pentru o solutie cat mai aproape de sine, preferand sa le pastreze pe toate intr-un discurs incarcat, de atmosfera, desi uneori irespirabila. Aceasta indecizie a daunat multora dintre texte, impiedicandu-le sa curga firesc: „o pusca mare, cu mar la gura, sta, lustruita/ in casa iepurelui: cerul,/ jos si cine trece prin fata lunii (simbol/ al ochiului), cine?/ un peste zburator: il ochesti si/ poc!/ poc inmultit cu unu, acum – eu, tot singur,/ recit ce pa apa: pam-param-pam/ si iaca privelisti din cuibar, in podul casei iepurelui,/ la canton, suit sa clocesc, irational… iaca privelisti si ritm de aici plutesc/ la radacinile becului/ rosu, aprins/ in camera de impaiat, obscura: zambiti, va rog,/ serviti, de pofta, o/ fotografie/ a sufletului… in timp ce tu, fata/ picherului, titirez de argila, cu un spic de grau/ emailat (glorie/ a orientului) in maini, data de trei ori peste cap/ si transformata in bufnita (nu?/ una care vede numai noaptea, cu pupilele marite),/ faci un ou/ din smirna, sicriu, cu/ numar de inventar, il zdruncini si mi-l pui/ la ureche: cum auzi/ viitorul?“ („O pusca mare“)
Cam de aceasta maniera incerta, bine descrisa de poetul insusi ca „suprarealisto-postavangardista“, sunt tratate singuratatea copilului la Cantonul CFR nr. 248 si fantasmele care-i ostoiesc izolarea, femei neverosimile precum cantoniereasa, creaturi strident colorate s.a.m.d. Noroc ca nu stim daca aceasta neinchegare a versurilor, unele parca scrise de Naum si Dimov, altele de Barbu, dar intr-o dispozitie mai autoironica, dar precum si de alti poeti cu maniera ale caror voci se aud in volum, dar si de o tremuranda mana optzecista, este rodul unei intentii sau esecul unei alegeri. Poetul vorbeste cu glasurile altora, caci al sau este inca sovaitor. Acum rateaza fiorul liric, dar reuseste in gama narativa, pe care o va fructifica in volumele de mai tarziu, publicate dupa 1980. Compozitia de atmosfera atrage cititorul, fiind ca un balci pestrit ce starneste amintiri. Materia aceasta ii furnizeaza substanta poeziei personale de mai tarziu, asa cum scrie Liviu Ioan Stoiciu in „O marturisire a autorului“, dandu-i materiei din recent aparutul volum statut de „substrat genetic“.
In cautarea poetului...
In mare, biograficul abundent ce strabate aceste cicluri nu primeste haine de imprumut. Secventele formate in jurul unor nuclee autobiografice imi par cele mai promitatoare, mai ales atunci cand poetul le lasa sa respire, fara a le insoti cu adaosuri de diverse feluri: „(…) ca erau covrigii, in copilarie, intinsi pe sarma, rufe (din familie) si eu,/ cu gargarite la cap, ii numaram: unu, trei, noua, 28 (cati/ ani am acum, privind in perspectiva), la adjud,/ si abia daca ma opream la vitrina, la articole pentru nunti,/ (unde tu pui cartofi goi/ in rola) si la colt, la avizierul stradal (unde/ citeam tare anunturile cu „primim in gazda“… sunteti nefumatori?/ salutari din cluj-napoca) si mergeam mai departe/ sa-mi caut un rost… si o data ajuns la/ baia publica, in sala de declamatii, in rai, pierdut, recitam repede: pasarea lira, cu un peste viu in cioc, a luat foc, a… si din/ propria cenusa… ba, dar esti tampit rau. (…)“ („Repet“). Este fragmentul de mijloc al unui poem de doua ori mai intins. Din pacate, Liviu Ioan Stoiciu cel tanar are un apetit constant pentru textele de o anumita lungime, astfel impiedicand unele fragmente reusite sa devina poeme de sine-statatoare, condamnandu-le sa rateze un efect sigur de dragul melanjului (de care nu scapa nici fragmentul tocmai citat), al scenariului, al sofisticariei.
Printre astfel de constructii elaborate se vede la lucru poetul care a debutat, chiar in 1980, cu „La fanion“, dobandind imediat recunoastere critica. Marcile discursului generationist de care apartine sunt prezente in „pam-param-pam (adjudu vechi)“ si fac casa buna cu grafica, in eclectic stil postmodern, artistului cu nume caragialian Vasile Anghelache. Se intrezaresc dispozitiile poetului de mai tarziu, mobilitatea lui stilistica si materia asupra careia o exercita, precum si mecanismele specifice scriiturii postmoderne. Restituind astfel de incercari de tinerete, cupland tematic cateva dintre multele cicluri pastrate in sertar si publicandu-le acum, poetul isi restituie siesi capitolul biografic hotarator pentru ca isi poate permite acest lux, din locul confortabil pe care il ocupa in poezia ultimilor 20 de ani. Din acest motiv riscul asumat prin acest gest nu este chiar un risc, mai ales dupa ce Editura Vinea a editat recent o antologie substantiala, un volum impunator, a poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu. Pus langa acesta, „pam-param-pam (adjudu vechi)“ devine cu-adevarat induiosator, o jucarie din copilarie, expusa cu sincera emotie. Ca intotdeauna in astfel de situatii, in comparatie cu emotia posesorului, a noastra ramane detasata.