Imaginatia lecturii
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura literara »
Autor: Antonio Patras
Pe langa latura propriu-zis psihologica, „Adela“ e un roman reprezentativ, printre altele, si pentru literatura de atmosfera, de tip estetizant, ilustrata de opere precum „Craii de Curtea-Veche“ sau „Enigma Otiliei“ (in aceeasi serie intra, din motive diferite, si creatii ceva mai modeste, dar nu mai putin notabile, precum „La Medeleni“ sau „Sfarsit de veac in Bucuresti“). De aici vine si mare parte din farmecul cartii, din aspectul ei patinat, de lucru nobil si vechi, caruia timpul ii aduce un prestigiu suplimentar, fragranta aceea suav-molesitoare, de mucegaiuri cu floarea gingasa si pura, nealterata de necuvenite intruziuni. Dand colbul la o parte, descoperi insa filigranul intact.
Romanul lui Ibraileanu a castigat imediat si recunoasterea celor mai severe si prestigioase condeie ale epocii, printre care trebuie sa mentionam macar numele lui Lovinescu, adversarul de o viata al criticului de la Iasi. Lasand rivalitatile deoparte, Lovinescu nu scrie doar un text de protocolara onestitate, la care il obligau oricum propriile principii, ci unul de-a dreptul entuziast, fara pic de ranchiuna si fara otravurile strecurate de obicei pe furis, in structura sinuoasa a frazelor.
Elogiat aproape in unanimitate inca de la aparitie („Adela“ primeste cel mai important premiu national pentru proza intr-un an in care s-au mai publicat opere precum „Creanga de aur“, „Patul lui Procust“, „Rusoaica“ sau „Drumul ascuns“), romanul lui Ibraileanu a castigat imediat si recunoasterea celor mai severe si prestigioase condeie ale epocii, printre care trebuie sa mentionam macar numele lui Lovinescu, adversarul de o viata al criticului de la Iasi. Lasand rivalitatile deoparte, Lovinescu nu scrie doar un text de protocolara onestitate, la care il obligau oricum propriile principii, ci unul de-a dreptul entuziast, fara pic de ranchiuna si fara otravurile strecurate de obicei pe furis, in structura sinuoasa a frazelor. Nimic insinuant, ironic, nici o rautate mascata in cuvintele criticului care ravnea si el, de ani buni, la gloria literara ca romancier. „Adela“ ii pare o opera de exceptie (si nu una oarecare, de nivel onorabil), „...un model de literatura psihologica strabatuta de o poezie rara“, care se distinge prin „compozitia unitara si armonioasa“, dar si prin atatea, deloc neinsemnate, calitati.
In cronica sa, Calinescu accentueaza, de asemeni, caracterul exemplar, canonic, al textului – „primul cu adevarat roman romanesc de analiza“ –, pe care il compara cu capodopera lui Benjamin Constant, cap de serie al literaturii pe teme psihologice, tinuta la mare pret de la romantici incoace. Nici aspectul clasic, abstract, al descriptiei nu e trecut cu vederea, exegetul subliniind, just, functia rezumativa, de cunoastere, cu care Ibraileanu investeste arta peisajului. Pe fondul desenului geometric al naturii eterne se iveste profilul auster al sentimentului, purificat in clestarul oglinzii silogismelor de orice reziduu mai intim, subiectiv. De aceea si este „Adela“ o carte „abstracta in sensul dezinteresarii de personalitatea sociala a indivizilor“, in care „traiesc nu oamenii, ci problemele sufletesti“.
Intr-adevar, „Adela“ reflecta o problematica de ordin general, care depaseste cercul incetosat al investigatiei pe cont propriu. Obiectul analizei nu e trairea personala, sentimentul erotic pentru cineva anume, ci iubirea ca proces cognitiv, implicand, deopotriva, eticul si esteticul, pe un plan de superioara contemplativitate. Coerenta compozitiei e data apoi de respectarea stricta a unitatii de timp, lege formulata imperativ in „Creatie si analiza“. La fel, plasand „actiunea“ intr-un spatiu estival de provincie de la sfarsitul secolului al XIX-lea, Ibraileanu incearca de fapt sa scoata psihologia personajului sau de sub tirania determinarilor de tot soiul. Trairile interioare ale lui Codrescu nu au nici o cauza exterioara, iar spatiul devine aici un simplu simbol, fara relevanta sociala – un mediu artificial, in vitro, de laborator.
Comentatorii moderni ai romanului au deplasat obiectivul hermeneutic de la interpretarea psihologizanta inspre exegeza structuralist-textualizanta si psihanalitica, profitand din plin de pe urma sugestiilor metodologice ale psiho-criticii si naratologiei. Nicolae Balota, spre exemplu, vorbeste despre caracterul experimental-abstract al romanului, care „nu e numai de analiza, ci al analizei ca atare“, pentru ca analiza „se ia pe ea insasi drept obiect“, iar „inteligenta analitica este exercitata de scriitor“, „dar totodata infatisata de el in exercitiul ei“. Ideea, formulata in alt context (vezi supra) inca de Calinescu, e preluata intr-o maniera radicalizata de Radu G. Teposu, care ajunge sa sustina chiar ca Adela nici macar „nu e un roman de analiza, ci unul cazuistic-livresc“, si asta deoarece „obiectul sau nu e iubirea ca traire implicata, ci reprezentarea prin traire artistica a ideii de iubire“. Jurnal al unui roman erotic, „metaroman galant“, asadar, de factura estetizanta, fiindca „arta, ca reflex al imaginatiei, are un rol corectiv, modelator“. Prin urmare, Adela ar fi mai mult „romanul unui sentiment“, de vreme ce iubirea „e o chestiune de educatie (artistica, aici), nu de traire“. Educatia sentimentala si cea estetica se confunda, astfel, intr-o metafictiune subtila despre superioritatea artei asupra vietii, despre triumful imaginatiei asupra trairii directe, nemediate. Pe aceeasi linie se inscriu, apoi, observatiile subtile si incitante ale lui Al. Calinescu sau Ion Vartic, pana la abordarea tematista a Corinei Ciocarlie din „Femei in fata oglinzii“. E drept ca si romanul lui Ibraileanu este inteles tot mai mult, astazi, ca experiment ludic-intertextual, parafraza ingenioasa pe marginea literaturii sentimentale, roman „al medierii“ (in acord cu viziunea desprinsa din reflectiile morale adunate in volumul „Privind viata“) si al specularitatilor cu schepsis, foarte pe gustul cititorului postmodern, deprins cu toate tertipurile intertextualitatii. Totusi, oricat ar fi de seducatoare, perspectiva aceasta moderna e la fel de reductionista ca si interpretarile traditionale pe care le combate. „Adela“ nu e doar un metaroman, edificiu ingineresc de rafinata substructie, ci, inainte de toate, un roman psihologic in care experienta personala a autorului joaca un rol covarsitor. Mai bine sa spunem banalitati de dragul adevarului decat, amagiti de iluzia originalitatii propriilor idei, sa inventam tot soiul de chestii pretentioase, fara nici o legatura cu textul.
Nu la fel de usor este perceputa insa dimensiunea clasica a romanului lui Ibraileanu, evidentiata la inceput de Calinescu, iar mai apoi, nu fara o anume inversunare polemica, de Al. Protopopescu si, partial, de inca vreo cativa comentatori. Aceasta se datoreaza faptului ca structura „canonica“ a fictiunii lui Ibraileanu e camuflata sub forma discontinua si fragmentara a jurnalului intim, genul diaristic fiind foarte la moda in literatura autenticista a epocii, sustinuta teoretic de Camil Petrescu si de generatia lui Mircea Eliade. Numai ca experienta lui Emil Codrescu difera radical de „experimentele“ zgomotoase ale „tinerilor furiosi“ din romanele deceniului al IV-lea. Tot asa, nici jurnalul doctorului nu va suporta veninul unor confesiuni prea violente. Personajul-narator noteaza impresii, face reflectii de ordin general, in incercarea de a se cunoaste pe sine si de a-si explica reactiile, sentimentele sale si ale femeii pe care, fara nici o indoiala, o iubeste. Dar asta nu are nici o importanta aici: Adela ramane o necunoscuta, simpla proiectie a interioritatii barbatului, strategia adoptata focalizand perspectiva asupra naratorului unic, subiectiv si, ca atare, necreditabil.
Asadar, „Adela“ este un „model“ de literatura psihologica din mai multe pricini. Primo, dupa cum observa Al. Protopopescu, prin calitatea analizei („frumoasa in intelesul cel mai profan“), examenul introspectiv avand aici drept rezultat „descoperirea principiului unic in ordine universala pe care il intruchipeaza fiinta umana“. Descoperind chiar in text definitia cea mai percutanta a romanului de analiza („mitul creat de inteligenta si imaginatie pe instinctul brut“), criticul subliniaza importanta „crizei“ care declanseaza in constiinta personajului obsesia unicului, manifestata prin gesturi si comportamente dintre cele mai tipice, in pofida afisarii unei subiectivitati complicate si impenetrabile.
Pe langa aceasta, simplitatea constructiei se vadeste si in schematismul substantial al discursului autoscopic, care descrie riguros toate fazele sentimentului, in ciuda impresiei de dezordine lasata de forma fragmentara. Iar incipitul romanului, ce a facut sa curga multa cerneala critica, traseaza in numai cateva linii desenul psihologiei lui Codrescu, anticipand totodata evolutia ulterioara a „subiectului“. Fragmentul care deschide cartea („Baltatesti... O improvizare de balci“ etc.) evidentiaza mizantropia personajului (intelectual iubitor de singuratate), accentuata probabil si datorita caracterului meschin al mediului si naturii inconjuratoare, cu totul neinteresante. In agitatia sterila a oamenilor care cauta cu orice chip sa petreaca se intrevede deja mizeria contaminanta a existentelor fara sens, rizibile in trista lor inutilitate – de unde si senzatia de balci, de improvizatie caraghioasa. Natura insasi pare a-si ascunde grandoarea („muntii“) in spatele unui decor in ruina („arbori schilozi“).
Mult mai interesant in raport cu realitatea exterioara e insa spatiul intimitatii, pe care Emil Codrescu il amenajeaza cu tot dichisul, in spiritul unui confort auster, favorabil reveriilor de tot soiul. In afara catorva piese de mobilier strict necesare (un scrin, un divan), camera doctorului pastreaza sobrietatea calculata a incaperilor in care orientalii obisnuiau sa serveasca ceaiul, lasandu-se in voia contemplatiei. Singurele obiecte ce personalizeaza atmosfera si caracterizeaza, balzacian, personajul, avand si o functie simbolica menita sa sugereze semnificatii ceva mai adanci, prin subtile transferuri metonimice, sunt ceasornicul cu pendula si portretul lui Schopenhauer. Totusi, de ce cauta Codrescu cu atata ravna singuratatea, de ce prefera el sa-si petreaca timpul visand pe marginea cartilor? Apoi, ce carti rasfoieste el si cum le citeste?