Freamatul existentei
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Calm, calm, fii calm, isi spuse intr-una din zilele urmatoare plimbandu-se printre banci, printre elevii aplecati peste caiete, peste schemele lectiilor de recapitulare trimestriala, calm, mult calm, repeta in gand, dictand apoi cu glas sonor, cadentat de ritmurile propriilor pasi, fraza de acum un an, de acum doi ani despre sentimentul patriotic in operele literare si descoperind uimit, atras, amanunte care niciodata nu-i retinusera atentia, puful auriu de pe gatul unei eleve, pata de cerneala ca o amprenta de pe cordeluta alteia, forma ciudata a statului Madagascar, colivia pioniereasca stinghera, aproape putrezita, atarnand in plopul din fata ferestrei. „... un adevarat eden. E-den“, silabisi el, „adica paradis. O tara minunata, virgula, daruita din belsug cu toate bunatatile pamantului punct. Exemplu: Crapii-n ele-s cat berbecii...“ Calm si control. Self-control, cum ar zice ea. Poate ca e posibil si asa, fara eroism, fara revolta. De ce neaparat sa rastorni muntii, sa tulburi apele, sa byronizezi, sa-ti ridici lumea impotriva ca pana la urma sa descoperi tot urma dizgratioasa a unei operatii de apendicita, cum avea si Beatrice? Calm, deci. O iubire simpla, daca se poate, o iubire la gura sobei. Fara complicatii, fara hiperbole. Hiperbolele aici, in text, „in grau spicul cat cocosu“, nu in viata. Toti iubesc in asalt, dezlantuit, ca niste Hogasi, trambitand, racnind, schelalaind. Ici un imperiu rasturnat, dincolo o caleasca, unde te uiti, de la aia, de la etrusci pana la Hegel, numai exemple. Pentru o mangaiere, pentru o posesie a metacarpienelor. Sa i se arate lui un om, un singur om indragostit lulea de o stea. Sa i se arate. Nu in literatura, ci in viata. Sa nu tulbure, sa nu deranjeze pe nimeni: sa stea in balcon, sa fumeze si sa se uite la steaua lui. Atat. Si-n rest sa fie el, sa-si vada de treburile lui, la uzina, la scoala, sa stranga sticle, borcane, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, sa ia cuvantul, un biftec, un film, ma rog, de toate. Sa fie normal. Pentru ca toti seamana cu niste muribunzi: nu se pot gandi la nimic altceva. Sa i se arate lui o fiinta care iubeste si nu-i pasa de asta. Care nu se teme si nu se uita cu privirea aceea ingenuncheata, bovina; care sa poata iesi si sa se duca nu mult, cativa metri mai incolo, sa se priveasca si sa spuna „da, domnule, uite-ma cum ma misc si vorbesc, cum m-am oprit langa dolofana asta care face literele ca niste margelute, scriind ca printre eroii de neuitat ai piesei se numara personajul mut Roman Grue reprezentand poporul“; care sa invete seninatatea, nu a turmei bascalioase si apatice, ci a fiintei. Trebuie sa fie posibil si asa.
Si inca pasind, prin ecoul maiestuos al frazei cu „tezaurul de simtaminte adanci din creatia populara“, se-nchipui mergand spre Ioana drept, cu mana intinsa, spunandu-i: „Te iubesc. Fii linistita. Nu sufar. Sunt senin“. Se opri. Poate ca senzatia de lacrima o ai mai intai in gat. („Marea amaraciune“)
*
In proza lui Ioan Grosan, reprezentant de marca al generatiei ’80, sunt alternate inca de la debut doua modalitati de constructie narativa: una textualista si alta realista. Prima este specifica postmodernismului si parcurge realitatea ca pe o carte deschisa. Totul s-a scris deja, diferitele epoci, curente si scoli au epuizat repertoriul tematic, astfel ca originalitatea absoluta nu mai este, in a doua jumatate a secolului 20, posibila in creatia literara. Obligat sa-si recunoasca acest epigonism involuntar, autorul postmodern si-l asuma. Se raporteaza fara complexe, dar si fara mari pretentii novatoare, la traditia culturala constituita, sedimentata. O actualizeaza prin citat si parafraza textuala, prin parodie si pastisa. Lumea lui este o uriasa Biblioteca: „Stam pe o carte. Asta e“, se spune in povestirea „Insula“ a lui Ioan Grosan – iar scriitorul postmodern nu face altceva decat sa-i rasfoiasca filele.
Exista insa, intr-unele dintre cele mai bune pagini ale autorului „optzecist“, si o perspectiva epica mai traditionala. Este aceea a realismului apt sa contureze, dupa criteriile verosimilitatii si conform unei estetici a mimesis -ului, o lume care concureaza starea civila. O realitate fictionala mai inchegata si mai coerenta decat cea propriu-zisa, un univers in care se pot regasi freamatul existentei si „zonele profunde ale realitatii umane“. In tiparul textualist, scriitorul intentioneaza sa transforme realitatea inconjuratoare in text, in cuvinte, in litere. In tiparul realist, el incearca exact contrariul: sa faca din cuvinte oameni in carne si oase, o lume mai consistenta decat lumea insasi.
In nuvela „Marea amaraciune“, prozatorul incearca si reuseste o armonizare a celor doua perspective, plasand in miezul unei splendide povesti de dragoste spirala de hartie a textualismului. Sebastian si Ioana, cei doi profesori colegi de cancelarie, se apropie tot mai mult unul de altul prin intermediul unui joc al ravaselor. Scriind pe biletele diferite mesaje, Sebastian observa ca nu face altceva decat sa pre-scrie realitatea. Prezentul scriptural se transforma, matematic, in viitorul cotidian: tot ceea ce barbatul pune pe hartie ajunge sa se implineasca, cu o exactitate care mai intai il uimeste si apoi il face sa viseze pe spatii tot mai largi.
Pana la momentul de hybris al personajului, care se va lansa in pariuri de previziune tot mai riscante, aceasta scena il infatiseaza intr-un moment de recul interior. Episodul intalnirii amoroase cu tanara si frumoasa profesoara de engleza nu s-a consumat, aceasta fugind, speriata, de avansurile colegului sau. Care acum, in timpul unei lectii predate elevilor, zboara cu gandul spre iubirea ce i se refuza.
Arta prozatorului este remarcabila. Ioan Grosan surprinde, cu o desavarsita tehnica a detaliilor, profunda dezamagire a indragostitului fara speranta. Aceasta stare de spirit, cu inflexiunile si striatiile ei, este descrisa prin metoda contrapunctului, autorul facand din participarea mecanica la ritualul invatamantului de stat, in Romania socialista, un fundal contrastiv. De o parte sunt vorbele golite de substanta si de viata, tocite de prea mult uz, intrate in desfasuratorul standard al lectiilor de limba si literatura romana: hiperbolele din versurile lui Arghezi, de pilda, ori viziunea edenica a poetului, sau personajul Roman Grue dintr-un alt text, reprezentand, fireste, poporul roman. De cealalta parte este viata insasi, viata care ne-a fost data, unica si irepetabila, cu adevarat dramatica in asemenea momente, in care vezi ca dragostea nu-ti este impartasita. Important, esential este ceea ce simti, ceea ce crezi, ceea ce gandesti tu. Iubirea pe care o traiesti reprezinta cercul cel mai intim si totodata cel mai larg, care le cuprinde pe toate celelalte. Tocmai pentru ca profesorul de romana nu foloseste, cand se gandeste la Ioana, vorbe mari si sintagme gaunoase, simtim, la randul nostru, ca sentimentul lui „privat“ este unul autentic si ardent. Literaturizarea ar fi cu totul inadecvata aici, „senzatia de lacrima o ai mai intai in gat“, nicidecum in efectele retorice utilizate cu dexteritate.
„Marea amaraciune“ se plaseaza, ca si „Spovedania“ – tot o poveste de dragoste, dar in mediu rural -, la nivelul cel mai inalt al prozei lui Ioan Grosan, prin acest realism minutios si bogat sufleteste, in care suportul de hartie nu devitalizeaza personajele. Dimpotriva, jocul „pre-scrierii“ vietii conduce tocmai la trairea ei intensa, necontrafacuta, nealterata de fraze.
Prin insistenta cu care se apleaca asupra unui singur aspect (sau asupra unui numar restrans de fapte), prin modul specific de dilatare a amanuntului, proza scurta poate descoperi fulgerator, cu lumina blitului, zonele profunde ale realitatii umane. Autorul de proza scurta „simte enorm si vede monstruos“; neavand altitudinea romancierului, zona sa de investigatie este microcosmosul uman. Ioan Grosan, in „Amfiteatru“, 1983