Un sfert de secol de la restituirea unei epopei
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Pe o straduta dintr-un vechi cartier al Iasilor, care se numeste, cum nu se poate mai banal, Stradela Ionescu, ce coboara abrupt in calea Pacurarilor, strabatuta odinioara de Nica a lui Stefan a Petrei venind din Humulesti la „fabrica de popi“ de la Socola, se afla la numarul 4 o casa cu cerdac, veche si ea, ca a unui gospodar mai rasarit de la tara. Este casa in care au locuit, cu chirie, Calinescu Gheorghe si Calinescu Elisabeta in deceniul al patrulea si la inceputul anilor ’40 ai secolului trecut. Imbatranita carte de imobil, pastrata de urmasii proprietarilor de atunci, ii are inscrisi pe cei doi chiriasi. In aceasta casa, G. Calinescu a scris „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“, reeditata acum un sfert de secol, dupa 41 de ani de tinere a ei sub obroc.
Sa transcrii cuvant cu cuvant – cu indreptarile ulterioare si amplele adaugiri ale lui Calinescu insusi – textul unei carti de proportii de-a dreptul inhibante, ca „Istoria“ lui Calinescu, e actul suprem de iubire si devotiune fata de maestru. Un demers ce il innobileaza mai intai pe istoricul literar Al. Piru, care a retrait in acest fel „concertul“ pana la nivelul ultimului sunet, al ultimei note, al fiecarui instrument.
Calinescu se intorsese la Iasi, dupa multa vreme. S-a instalat chiar in cartierul unde isi petrecuse o parte din copilarie si unde fusese elevul Scolii primare Carol I – „o cladire de caramida rosie“, isi va aminti marele critic. Este una dintre multele scoli, tip Spiru Haret, din Iasi, care functioneaza si astazi. „Daca la Botosani (de unde venise – n. mea) am cunoscut emotiile si senzatiile obscure, aici pot afirma a-mi fi completat experienta sufleteasca cu sentimentele tragice si inalt patetice“.
Tot el va evoca experienta decisiva traita la Iasi mult mai tarziu, dupa ce absolventul Scolii Romane din Roma avusese un stagiu de profesor secundar la Timisoara. „Aici am luat eu doctoratul, aici mi-am inceput cariera universitara, aici am elaborat Istoria literaturii romane si tot aici am tiparit «Jurnalul literar» ajutat de niste tineri studenti vioi, dinamici si plini de entuziasm.“ – va rememora, cu fireasca nostalgie, G. Calinescu.
Corespondenta dintre G. Calinescu si Al. Rosetti – „iubit complice la aceasta carte“ – da seama de modul in care a decurs constructia ISTORIEI, opera incomparabila in spatiul culturii romanesti. „...Avem Istorii ale literaturii fragmentate pe anumite epoci – observa Alexandru Paleologu intr-un interviu pe care i-l luam cu ani in urma. O Istorie intreaga de la origini pana in prezent, cum a dat Calinescu, este o intreprindere eroica, extraordinara, care cred ca tine de genul epic si cand spun asta ma refer la sensul clasic de epopee. Istoria lui Calinescu e o epopee a spiritului romanesc incorporat in literatura. Ea incepe cu o invocatie care s-ar putea asemana cu «Canta zeita...». Cam asa suna prefata si inceputul acestei formidabile carti“.
De la Iasi, plecau spre Alexandru Rosetti, la Editura Fundatiilor Regale, manuscrisele, o parte din iconografie, dar si reprosurile, nemultumirile, crizele de orgoliu, dezamagirile, somatiile lui Calinescu, perioada descrisa cu o pana sigura si adeseori infiorata de excelentul sau biograf – Ion Balu. Pe buna dreptate observa Nicolae Manolescu in cronica la volumul acestuia, „Viata lui G. Calinescu“: „Un capitol palpitant mi s-a parut acela consacrat scrierii si tiparirii marii «Istorii a literaturii». Aventura cartii din 1941 intrece in interes orice aventura politista. Cateva zeci de pagini, dramatice, incordate, povestesc nu numai lupta lui G. Calinescu cu materia operei sale critice, imensitatea lecturilor, memoria de elefant necesara, dar si lupta cu timpul, caci evenimentele amenintau sa ruineze intr-o clipa un efort de mai multi ani. Iata un capitol ce ne da frisoane, ca si acela al campaniilor anticalinesciene purtate in 1948 in «Flacara» si «Contemporanul»“.
Dialogul epistolar Iasi – Bucuresti, dintre Calinescu si Al. Rosetti, e un veritabil duel, o scrima eleganta in care atacurile si replierile se succed, relevand doua temperamente cu totul diferite, „polare“, insufletite insa de un mare proiect. Conectati in fiecare clipa la istoria in act, la evenimentele tragice ale sfarsitului deceniului al IV-lea si inceputul deceniului al V-lea, Al. Rosetti si G. Calinescu simt, cum ar fi spus Marin Preda, ca timpul nu mai avea rabdare. In scrisorile lor citim comentarii, remarci deosebit de patrunzatoare, de pe pozitii profund umaniste, democratice, privind viata social-politica a tarii, evolutia evenimentelor, tot ce se intampla intr-o lume care parca isi iesise din tatani, intr-o lume din ce in ce mai mutilata de fortele malefice ale fascismului si razboiului. Tiparirea „Istoriei“, cu a ei vestita „Prefata“ – impresionanta pledoarie pentru unitatea nationala – este o teribila cursa contra cronometru. Exemplara se dovedeste perseverenta criticului, care nu renunta la nimic din ceea ce si-a propus si din ceea ce crede ca trebuie spus si dovedit intr-o „Istorie“ a literaturii romane. El nu se lasa influentat, este chiar intratabil, inclusiv fata de sugestiile si solicitarile judicioase si bine intentionate ale marelui sau editor, mentinandu-si intacte punctele de vedere si judecatile de valoare. Ca unele dintre acestea pot aparea astazi mai mult sau mai putin nedrepte nu are, desigur, nici o importanta.
Numeroase sunt referirile din corespondenta la viata culturala a epocii, la unele personalitati ale acesteia. Cele doua spirite se completeaza reciproc. E o intalnire fasta in istoria unei culturi, fapt de care protagonistii sunt constienti. Ce fericire pentru un editor ca Al. Rosetti sa-i poata comunica lui Calinescu, intr-o scrisoare din 1940, dupa ce in anul 1932 presimtise, poate chiar provocase, marea opera calinesciana intr-o cronica la „Viata lui Eminescu“ („barbatul cel mai indicat pentru a ne da o istorie a literaturii populata cu figuri, nu cu umbre“ – scria atunci Al. Rosetti): „...cetii pe nerasuflate spalturile admirabilei D-tale ISTORII. Magnific!...Ce bogatie, ce seva!“
Peste aproape 25 de ani, in 1974, intr-un articol publicat in „Magazin istoric“, Al. Rosetti marturisea ca pentru a da o imagine concludenta a vremii, e vorba de perioada 1940 -1944, „poate e mai bine [...] sa povestesc nasterea sau mai exact povestea editarii operei fundamentale scrisa de G.Calinescu“.
Satisfactia izbanzii editorului umbreste amaraciunea acelei epoci de prigoana: „Am citit cartea cu pasiune si am pus-o imediat sub tipar. In timpul acesta (cartea s-a tiparit foarte repede) am fost indepartat de la Fundatia pentru literatura de Ion Antonescu si inlocuit cu profesorul D. Caracostea. Acesta ne-a denuntat organelor de politie, agentii ei cautand cartea in toate partile. Dar lucrarea s-a epuizat in cateva zile.“
Se epuizase, dar avea sa fie pusa sub obroc de un alt regim totalitar, timp de peste 41 de ani, cand a fost reeditata de Al. Piru, devotatul discipol al lui G. Calinescu. Incat, in 1982, dupa mai bine de patru decenii de la prima editie, ne-am aflat nu doar in fata unei atat de dorite restituiri dar, pur si simplu, m-am trezit ca avem dinainte o carte ce parca fusese scrisa ieri. Impresia de prospetime era si este coplesitoare. Aceasta explica, in buna parte, tonul reverentios, sfielnic sau encomiastic al comentariilor – in definitiv nu poti evita cuvintele mari atunci cand vorbesti despre marile carti! –, dar si interesul unor categorii largi de public pentru „Istoria“ calinesciana. Nici o alta opera de critica, de istorie si portretistica literara nu a fost atat de asteptata si de solicitata la noi.
Spre deosebire de alti confrati ai sai – inclusiv cei din prima generatie calinesciana – Al. Piru nu s-a manifestat precum cumatra vulpe din cunoscuta fabula cu strugurii, renegandu-si – dintr-un complex al neputintei – maestrul, reprosandu-i ca nu s-a facut cunoscut in plan european etc. La noi, inca se mai confunda – din pacate – universalitatea cu raspandirea in spatiu, adesea provocata, obtinuta – aceasta din urma – prin mijloace eminamente balcanice, pe cai laturalnice ori prin cultivarea, de pe pozitii subalterne, chiar umilitoare, de un anumit tip de relatii. Calinescu nu-si putea pierde timpul cu asemenea jocuri. Al. Piru – cu orgolioasa umilinta si fara complexe – si-a propus doar sa nu-si dezamageasca maestrul, asa cum imi marturisea, de altfel, intr-un interviu pe care i-l luam cu multi ani in urma si, totodata, sa-i puna in lumina, si ca editor, opera.
In „Postfata“ la „Compendiul de istoria literaturii romane“ a lui G. Calinescu, reeditat la Editura pentru Literatura in 1968 – dupa 22 de ani de tinere la faimosul FS (fond secret) – Al. Piru scria referitor la monumentala „Istorie“ calinesciana: „Examinezi diversele contributii si lucrari ale istoricilor literari, desigur onorabili si merituosi din trecut, cum ai asista la acordarea unui pian. Deschizi apoi «Istoria literaturii romane» de G. Calinescu. Un compozitor de geniu, Beethoven, intra tumultos in scena. Incepe marele concert“.
A fi interpret „fidel“ al „marelui concert“ i s-a parut lui Al. Piru ca poate constitui una dintre supremele demnitati. Si-a asumt-o, deci, cu modestie, si, mai ales, cu acribia-i cunoscuta. El a transcris „Istoria“ lui Calinescu, propria manu, ca un elev, de la primul la ultimul cuvant, in vederea reeditarii. Aceasta a fost posibila abia in anul 1982. Sa transcrii cuvant cu cuvant – cu indreptarile ulterioare si amplele adaugiri ale lui Calinescu insusi – textul unei carti de proportii de-a dreptul inhibante, ca „Istoria“ lui Calinescu, e actul suprem de iubire si devotiune fata de maestru. Un demers ce il innobileaza mai intai pe istoricul literar Al. Piru, care a retrait in acest fel „concertul“ pana la nivelul ultimului sunet, al ultimei note, al fiecarui instrument. Nu mai stiu cine spunea ca, daca cineva ar copia mot-à-mot romanul «Don Quijote» al lui Cervantes, ar iesi o alta opera. In definitiv, „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“ de G. Calinescu, editia Piru, aparuta cu un sfert de secol in urma, chiar este, intr-o anumit sens, o alta opera in comparatie cu cea din 1941.