In jurul unei halbe
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura politica » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
24 de ore i-au fost necesare ministrului turc de Externe pentru a descifra subtila perfidie a cancelarei germane Angela Merkel si a trece la mustrari nu prea diplomatice, nici in forma, nici in continut. „Europa ar face mai bine sa se ocupe de viitor si sa inceteze sa se preocupe de trecut“, s-a incruntat el cu severitate pedagogica, poate si nostalgic imperiala (ah, unde sunt spahiii si ienicerii de odinioara...!), spre sefa Guvernului de la Berlin, in aceste luni si presedinta a Uniunii Europene. Asta dupa ce s-a dumirit, fireste.
La originea supararii, o halba de bere. O halba troiana?! Fortand un pic, s-ar putea spune si asa. Intre altele, pentru ca a fost un cadou. Nu-i fusese insa oferita ministrului turc de Externe, ci lui Jacques Chirac. I-a fost daruita de Angela Merkel, care nu e, orisicat, din neamul aheilor („Timeo danaos... „). S-a intamplat la Berlin, la 25 martie, cand s-a sarbatorit semicentenarul Uniunii. Si n-a fost un dar viclean, a fost o gingasie. Era ultima data cand presedintele francez, la sfarsit de mandat, mai venea la un „summit“ european, cum se zice pe romaneste intalnirilor la nivel inalt. O halba de adio – un obiect, pare-se, superb, cu un capac „magnific“ lucrat, pe care era inscrisa si o data, 1799. Halba de bere fusese daruita de cancelara germana, iar berea in Germania..., nu?!, Chirac e un fin cunoscator de arta, dar ii place si berea, „Corona“ ar fi marca lui preferata (sau ar fi fost, cu varsta pasiunile mai trec, nu fusese el si un inversunat fumator?!). Pe scurt, toata lumea a fost incantata, chiar si nitel emotionata, cum se si cade.
Mai putin turcul. El s-a suparat. Cu intarziere, dar temeinic. Lucratura de pe capacul halbei de bere daruite lui Chirac de Merkel ar infatisa, zice manios Abdullah Güll, o scena a bataliei din Egipt din 1799, cand armata otomana a fost infranta de Napoleon. E o halba cu à propos, e un dar cu subinteles. Armata otomana vrea sa zica turceasca, iata de ce cadoul facut lui Chirac nu e deloc, dar deloc, deloc, deloc, inocent ; cu un plan subtire, Merkel vrea sa-i sugereze presedintelui francez sa se opuna candidaturii Turciei la Uniunea Europeana. La Berlin, protestul turcesc anti-halba a fost luat in serios, Cancelaria i-a dat si un raspuns oficial, „pe capac nu sunt decat flori si o data, 1799, nu e reprezentarea niciunei infrangeri otomane“. Mai obisnuita, probabil, cu arabescurile, presedintia franceza a preferat tacerea.
Nu se stie totusi daca ministrul turc de Externe a descoperit el insusi cam ce mesaj secret sau, ma rog, ce aluzie veninoasa s-ar ascunde in desenul de pe capacul halbei, in cazul in care nu sunt totusi flori. A fost el, a fost vreun consilier? Dar ce buna cunoastere a istoriei nationale, totusi! Desi ...
Desi atunci, in 1799, Bonaparte (inca nu era Napoleon) i-a batut pe otomani de vreo trei ori, i-a batut la El-Arish, i-a batut la Muntele Tabor, i-a batut la Abukir. Insa campania lui in Egipt a fost, militar, un fiasco. Nici strategic nu i-a iesit. Aventura egipteana a lui Bonaparte avusese un mare scop, anume taierea canalului de Suez si deschiderea unei alte cai spre Indii, sustrase controlului englez. Este unul dintre motivele pentru care Bonaparte a luat cu el peste o suta cincizeci de savanti – matematicieni, astronomi, zoologi, botanisti, ingineri de constructii civile, arhitecti, sculptori, oameni de litere, desenatori, chiar si un pianist (!). Timp de trei ani (1798 – 1801), acestia au studiat cu de-amanuntul valea Nilului, din ordinul lui Bonaparte, desigur, iar rezultatele muncii lor au fost stranse intr-o enciclopedie monumentala, in 21 de volume, „Description de l'Egypte“. Primul volum a aparut in 1809, cand Bonaparte devenise imparat si Napoleon, ultimul in 1828, cand fostul comanditar, detronat si exilat, murise de cativa ani buni. Esecul militar al expeditiei franceze in Egipt s-a convertit intr-un imens succes cultural. Egiptul antic, Egiptul faraonilor este o descoperire occidentala. „Egiptomania“ secolului al XIX-lea datoreaza enorm aventurii lui Bonaparte (rasfrangerile fascinatiei pentru Egiptul vechi in opera lui Eminescu au fost admirabil analizate de Ilina Gregori intr-o carte publicata acum cativa ani la vechea editura a Fundatiei Culturale Romane). Piatra de la Rosette, care i-a permis lui Champollion descifrarea hieroglifelor, a fost descoperita de un locotenent din armata lui Bonaparte. In 1799, data care l-a enervat pe ministrul turc de Externe. Lui insa aceasta data i-a amintit de altceva.