Stanga-dreapta: culegere de probleme
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura polemica »
Autor: Alex. Cistelecan
Trebuie sa recunosc ca, intr-un fel, imi place modul in care evolueaza polemica mea cu domnul Duca: nu doar pentru ca ne scuteste tot mai mult de obligatia de a concepe texte unitare si incheiate in jurul unei teme, in locul carora putem opta pentru niste liste heterogene de probleme; ci si pentru ca, prin hatisul de referinte si de trimiteri pe care aceasta discutie il pune in scena, ne vom trezi, in scurt timp, ca singurii cititori care ne mai pot urmari suntem noi doi, eu si domnul Duca. Cum nu vreau in nici un chip sa ratez aceasta ocazie de a construi o insula de dialog izolat in chiar inima spatiului public, voi raspunde aici la fel de punctual pe cat a facut-o si preopinentul meu.
Problema autorizarii:
Domnul Duca ma asigura ca, inainte de a-si concepe prima replica, s-a consultat cu domnul Lavric asupra problemelor aflate in discutie. Prin urmare, avea „acceptul“ domniei sale si intelesese „foarte bine ce dorea sa zica domnul Lavric“. Ei, asta-i problema: eu am polemizat cu ceea ce spunea efectiv textul domnului Lavric, nu cu ceea ce vroia sa spuna. Or, in acel text, distinctia dintre sofism si evidenta ca delimitare intre stanga si dreapta nu exista. Dupa cum, in mod firesc, n-avea cum sa existe in textul meu acuza la adresa unei eventuale contradictii care s-ar naste din aceasta distinctie in interiorul textului domnului Lavric. Pentru a evita astfel de neintelegeri, il rog pe domnul Duca sa-mi aduca la cunostinta, pe viitor, adaugirile si modificarile pe care le stabileste impreuna cu aliatul sau, ulterior, la cafea.
Problema Derrida:
Derrida e o problema deja eterna in interiorul culturii romane. De obicei, ea este transata in felul urmator: unii intelectuali se grabesc sa spuna ca nu inteleg nimic din textele lui Derrida si ca, prin urmare, ei refuza sa-si mai piarda timpul citindu-l; ceilalti intelectuali se grabesc sa afirme ca nu inteleg nimic din Derrida si ca, prin urmare, nu-si mai pot scoate capul din cartile lui. Domnul Duca alege prima varianta. E si cea mai comoda.
In treacat fie spus, sunt foarte flatat de apropierea pe care domnul Duca o stabileste intre mine si Derrida. Iata in sfarsit un punct asupra caruia putem fi de acord.
Problema extremismului:
„Il rog pe domnul Cistelecan sa imi puna la dispozitie mai multe informatii despre intelectuali de stanga care si-au pierdut titlurile academice pentru ca ar fi fost comunisti“. Recomand studierea fenomenului numit maccarthism.
La randul meu, il rog pe domnul Duca sa-mi dea exemple de persoane publice care „au fost marginalizate cultural pentru vina de a fi incercat sa priveasca realitatea cu obiectivitate“: sunt foarte curios ce intelege aici domnia sa prin „obiectivitate“.
Problema e insa putin alta. Asa cum afirmam in articolul precedent, „aproape orice discurs de stanga incepe azi printr-o lunga litanie de delimitari fata de stalinism, leninism, anarhism, terorism etc. Din acest motiv, nu inteleg de unde vine impresia ca „«stanga este mult mai solidara cu extremistii ei»“. Domnul Duca intelege prin asta ca eu as fi vrut sa spun ca exista o cenzura care apasa asupra stangii contemporane si care o obliga sa ia aparenta moderatiei. Drept pentru care domnia sa imi demonstreaza imediat ca nu exista nici o astfel de presiune, cel putin nu pe umerii stangii. Ridic palaria si multumesc frumos pentru confirmare: tocmai, ca stanga contemporana este refractara la extremism chiar daca nimeni nu sta cu pusca la tampla ei pentru a o obliga sa faca asa ceva. Adica este non-extremista in mod sincer.
Problema nazismului:
Se pare ca avem mari dificultati in a plasa la stanga sau la dreapta nazismul. De asemenea, ne confruntam aici si cu dificultati in stabilirea unui sistem comun de numarare. In textul meu, domnul Duca numara un singur argument in favoarea ideii ca nazismul a fost un extremism de dreapta. La numaratoarea mea, rezulta ca sunt trei argumente, doua de factura istorica si unul de factura politica, prin care trasam o distinctie la nivel de paradigma intre nazism si comunism.
Domnul Duca nu spune nimic despre acest argument, in schimb ofera alta lista in favoarea ideii ca nazismul a fost de stanga: economia centralizata si planificata, ateismul, materialismul, refuzul traditiilor politice clasice, serviciile sociale, refuzul individualismului. In primul rand, tin sa remarc ca aceste principii sunt specifice oricarui regim autoritar populist, fie el de dreapta sau de stanga. In al doilea rand, chiar daca aceste trasaturi au fost bifate de nazism, cu siguranta nu ele i-au conferit diferenta specifica, nu ele au facut din el un nazism: a-l defini prin aceasta simpla lista de categorii e ca si cum ai defini democratia parlamentara prin dreptul de a cumpara salam si libertatea de a calatori cu tramvaiul. In al treilea rand – deci: trei – se cuvine sa stabilim nivelul de la care nazismul incepe sa functioneze ca atare: ca orice regim populist, el a incorporat in discursul sau dorintele spontane ale maselor; nu la acest nivel devine insa acest regim unul de factura criminala, ci la nivelul modului in care decide sa articuleze aceste dorinte cu solutionarea lor. Cu alte cuvinte: chiar daca pornesc de la niste solicitari populare identice si sfarsesc in solutii dezastruoase identice la nivelul cifrelor, comunismul si nazismul parcurg aceasta cale in mod esential diferit. Si tocmai aceasta articulare ideologica specifica a solicitarilor cu solutiile este importanta pentru teoria politica, la fel cum, in interpretarea viselor la Freud, important nu e nici continutul manifest, nici continutul latent al visului, ci deplasarile inconstiente prin care se face trecerea, traducerea unui nivel in celalalt.
Problema PSD:
„Stati linistit, domnule Cistelecan... Nu va cer sa votati cu PSD-ul. Nu va cer decat sa intelegeti ca stanga, ca si dreapta, de altfel, este o familie politica si culturala, care, departe de fi un bloc monolit, gazduieste o diversitate de curente de idei, unele aflate chiar in contradictie sau in razboi“. Stati linistit, domnule Duca. Faptul ca stanga nu e un monolit ci gazduieste o diversitate de curente si idei il stiam deja din interventia mea precedenta, in care il si afirmam. Ma bucur insa ca l-ati aflat si dumneavoastra intre timp, pentru ca acum cateva saptamani pareati sa afirmati contrariul: si anume ca, in afara PSD-ului, a lui Vanghelie, Paunescu sau Verdet, nu exista la stanga decat niste elitisti de dreapta rataciti.
Problema imperialismului:
Domnul Duca ma considera, din nou, intr-atat de naiv incat sa ma opun imperialismului american din ratiuni pur umanitare, ca unul ce viseaza la gesturi de caritate si generozitate gratuita in politica externa. Fara indoiala, nu cred in posibilitatea unor asemenea gesturi. Domnul Duca, in schimb, crede si-mi ofera rapid o lista: planul Marshall, salvarea Europei de catre americani in 1917 si 1941, calmarea razboiului din Iugoslavia. Or, tocmai, acestea sunt exemplele standard de coincidenta fericita intre interesele celor doua parti, sa le numim „imperiu“ si „colonie“. Problema e ca razboiul din Irak (oare se cuvine deja sa adaug: si Iran?) nu mai intra in aceeasi schema idilica. De data asta, rezultatul interventiei e catastrofal nu doar pentru ocupati, ci si, conform chiar domnului Duca, pentru ocupanti. Cu acest adaos din urma tind insa sa nu fiu de acord: dintr-o perspectiva, se prea poate ca „bugetul Statelor Unite sa fie sugrumat de cheltuieli de razboi“; din alta perspectiva, se poate spune ca fondurile cheltuite din buget au ajuns in buzunarele cui trebuie. La fel si cu banii irositi de americani pe reconstructia Irakului: ei sunt deja pe factura platii pentru eliberare pe care va trebui sa o achite viitoarea democratie irakiana. Si chiar daca lucrurile n-ar sta in acest fel, iar America ar avea numai de pierdut din acest razboi, e oare aceasta gestiune falimentara a resurselor proprii un argument suficient pentru altruismul si umanismul acestei politici?
Problema bombelor cu fragmentare:
Domnul Duca argumenteaza ca o pusca sau un cutit pot la fel de bine sa nimereasca un copil, drept pentru care nu merita sa ne mai batem capul cu condamnarea bombelor cu fragmentare. Dati-mi voie sa fac o distinctie pe baza instructiei mele din interiorul grupusculelor extremiste: cu o pusca, daca o indrepti spre un soldat, nu o sa nimeresti femeia care sta la cinci metri alaturi; daca dai cu cutitul in masa din camera ta, nu o sa spargi geamul vecinului de la parter; in schimb, daca arunci o bomba cu fragmentare asupra unei cazarmi, e foarte probabil sa razi si spitalul de peste drum. Nu din greseala, ci prin definitie.
Problema legalizarii torturii:
Domnul Duca traseaza o distinctie intre ceea ce indeobste numim tortura si „metodele mai „dure“ de convingere a suspectilor de terorism pentru a colabora cu autoritatile americane“. Daca domnul Duca isi simte constiinta democrata linistita la adapostul acestui eufemism, atunci totul e minunat.
Problema cu Lincoln:
„Ce omite sa mai spuna domnul Cistelecan este faptul ca autorul acelui discurs rasist