Hristos a inviat!
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
Au fost sarbatorile de Pasti. Si anul acesta, ca si anii trecuti, Iisus Hristos, Cel ce a murit si a Inviat pentru noi, a fost marele ignorat. Mass-media si-a facut „datoria crestina“ prin postarea unor articole semidocte despre Iisus si Patimile Sale in paginile ziarelor si revistelor sau prin „traditionala“ difuzare de filme „pasuniste“ despre „blandul Pastor“. Unicul film serios despre Iisus, „Patimile...“, lui Mel Gibson, a fost difuzat tarziu in noapte, pentru a nu tulbura pacea sufleteasca a contemporanilor nostri.
Unde e berea? Unde e telecomanda? Iata intrebari mult mai serioase, mai stringente pentru omul recent decat incercarea de a vedea pe Dumnezeu.
Urarea pascala „Hristos a inviat!“ a fost inlocuita cu penibila urare „Paste fericit!“. Penibila, penibila, dar nu fara o mare doza de adevar in ea. Caci nu cred ca exista un timp mai favorabil ovinizarii umanitatii ca vremurile noastre. Faptul ca urarea „Hristos a inviat!“ tinde sa fie inlocuita cu „pasunisme“ pseudopascale nu este deloc intamplator. Si voi incerca sa explic in randurile de mai jos, de ce.
Nimic nu este mai riscant pentru omul recent decat asumarea traita a sarbatorilor pascale. In perioada pascala, a Penticostarului, cum ii zice Biserica din Rasarit, (ce incepe in Duminica Invierii si se incheie in Duminica Pogorarii Duhului Sfant) omul este indemnat sa repete, la nivel personal, experienta trecerii lumii celei vechi la statutul de lume noua. Hristos, Dumnezeu Intrupat, prin intruparea, patima si Invierea Sa, face din nou lumea, o asaza, ontologic, pe alte temelii decat cele pe care se gaseau ele. Omul trebuie sa traiasca si el Pastile ca pe o trecere (in ebraica, „pesach“-trecere) de la ontologia omului „celui vechi“, la starea de om indumnezeit, la ontologia dumnezeului dupa har. O asemenea evolutie ontologica este de neconceput pentru multi din oamenii zilelor noastre, atat de multumiti cu starea lor de „fiinte autonome“, ce isi confunda omenestile limite cu fruntariile Universului.
In chiar ziua sarbatorii Invierii mi s-a intamplat sa petrec cateva ceasuri de discutie cu niste reprezentanti inteligenti ai speciei omului recent. Nimic mai fascinant, nimic mai trist si nimic mai inutil. Acesti oameni nu numai ca nu aveau nimic in comun cu duhul sarbatorii, dar nici nu doreau sa aiba. Lipsiti de elementar simt metafizic (caci despre simtul teologic cu greu putem vorbi) isi construisera o lume spirituala proprie, dominata de sunete si simturi.
Inghesuiti in unul din barurile deschise in intaia zi de Pasti, am asistat la concelebrarea de catre acesti prieteni a refuzului Invierii. Nuuu, sa nu fiu inteles gresit, nu ridicase nimeni „cuvant de impotrivire“ fata de Hristos. Lumea recenta nu este anticrestina, ci pur si simplu ignora sau relativizeaza mesajul crestin.
Discutiile erau axate nu pe refuzul lui Hristos, ci pe refuzul acestui sistem de lucruri. Supararea lor pe lume ii facea sa ma considere un fel de aliat al lor neavand cum sa inteleaga ca argumentele ce stau la baza atitudinii mele sunt substantial diferite de ale lor. Ei erau suparati pe lume pentru ca este inca prea conservatoare, eu sunt suparat pentru ca lumea in care trebuie sa traiesc se fundamenteaza pe refuzul Traditiei. Ei erau suparati pe comercialul ce ne inconjoara din pricina faptului ca „marfa“ lor nu isi gaseste locul in aceasta economie a bunurilor spirituale, eu refuzam comercialul pentru ca facea posibila vanzarea sufletelor la preturi mai mici decat cei 30 de arginti ai sarmanului Iuda.
Acesti amici ai mei erau reprezentativi pentru elita (desigur, in varianta sa boema) a oamenilor recenti. Privindu-i pe ei am avut senzatia ca privesc spiritualitatea contemporaneitatii: multa sinceritate, multa originalitate, dar putina dorinta de a gasi intelepciune. Iubirea de intelepciune a fost inlocuita cu orgasmul cunoasterii. De fapt, atat ei, cat si toti colegii lor „de lume“, traiesc totul orgasmatic. Conceptul de „orgasm“ este cheia de lectura a culturii timpului nostru unde unicul principiu care ne ghideaza este cel al placerii. Chiar si necesitatea devine o necesitate a placerii si doar atat...
Omul recent nu are nici macar vointa invierii. Ma amuza sa mai citesc istorii ale filosofiei ce il asaza pe sarmanul Nietzsche (profetul disperarii unei lumi pentru care Dumnezeu a murit) ca fiind un precursor al postmodernismului. Nietzsche cerea disperat ca moartea fara de inviere a lui Dumnezeu (nu il convinsese nimeni, probabil ca Hristos a inviat) sa fie grabnic suplinita de invierea omului ca supraom.
Omul recent nu este atat de disperat. El il citeste pe Nietzsche (ca si pe Cioran) din ratiuni masochiste insa, asemenea masochistului sexual, dupa orgasmul placerii suferintei se intoarce la viata sa de zi cu zi. Cand aude ca Dumnezeu a murit, departe de a intra in criza lui Nietzsche ce dorea sa umple Cerul gol prin ridicarea unui nou dumnezeu dintre oameni, omul zilelor noastre raspunde sartrian:
„Mort sau viu, n-are a face! E mult de cand nu ma mai sinchisesc de el. Unde e Heinrich?“. (Sartre, „Diavolul si bunul Dumnezeu“).
Unde e Heinrich? Unde e berea? Unde e telecomanda? Iata intrebari mult mai serioase, mai stringente pentru omul recent decat incercarea de a vedea pe Dumnezeu.
Timpul pascal nu este un timp al placerii si desigur ca nu are nimic comun cu orgasmul. Ce ne propune perioada pascala este Invierea ca fiinte noi. Or, pentru a invia trebuie in mod necesar, sa mori. Nu exista alta cale, in afara mortii, pentru a ajunge la Inviere. Trebuie sa murim pentru o lume in al carei rost (orgasmul perpetuu) nu mai avem de ce sa ne gasim, trebuie sa murim pentru o istorie ce ne tine robi contextului si ne ofera o viata de perpetuu interval, trebuie sa murim pentru noi insine, fiinte limitate ce nu isi pot gasi implinirea decat prin depasirea propriei conditii.
Nu este asa ca e dureros si neplacut sa participi fiintial la ritualul pascal? E mai bine, totusi, sa ne bucuram de iepurasi si de ouale inverzite sau ingalbenite si sa ne uram unul altuia sa „pastem fericiti“. Totusi, iertat sa imi fie, dar voi vesti prin salutul meu, pana in ziua Inaltarii Domnului, faptul ca Hristos a inviat si, implicit, se asteapta si de la noi Invierea...