Tot mai bine era cu romanii
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura politica » societatea reala
Autor: Alfred Bulai
Am fost cateva zile la Sovata. Asa cum numai in zilele alea negre se poate intampla, am reusit din prima zi sa calc stramb, sa o imping pe nevasta-mea si sa o fac si pe ea sa calce stramb, motiv pentru care am facut amandoi luxatii. Partea buna a lucrurilor, daca e sa fim romani neaosi in plina maghiarime muresana, si sa vedem si partea buna in acest accident, e ca am avut noroc, pentru ca la hotelul unde stateam existau si maseuri. Am putut trece astfel relativ bine peste incident.
Reperele etnice, chiar si adanc inradacinate, palesc in fata nevoilor economice primare si probabil ca Marx ar fi fericit de o asemenea noua exemplificare.
In mod natural m-am imprietenit cu omul cu maini de aur, un ungur localnic si destoinic angajat al hotelului unde stateam. Hotelul, ca tot veni vorba, a fost o mandrete de cladire a epocii vechi, care ajunsese in paragina ca multe alte constructii si care, in urma cu vreo patru ani, a fost cumparat pe cateva sute de mii de euro, cam cat o vila de doua etaje din Primaverii. Cumparatorii, niste maghiari din Ungaria, l-au zugravit, au schimbat mobilierul, au facut curat si l-au introdus in circuitul turistic.
Povestea cred, este aidoma multor altora din zona si probabil ca simpatizantii lui Vadim chiar ar putea fi revoltati de cum am vandut noi mandrete de hotel de 160 de camere, cu sanatoriu cu tot la pret de casa in Corbeanca. Cu siguranta, lucrurile nu stau ele chiar asa, pentru simplul motiv ca atunci cand a fost cumparat se pare ca functiona, dar era o ruina si, cel mai probabil, cu totul in afara unor standarde minimale pentru turism. Nu se investise nimic dupa 1989 si nici nu existau perspective.
Majoritatea turistilor de astazi sunt unguri, multi veniti din Ungaria, hotelul fiind intr-o retea internationala a unor patroni din Ungaria. Prin urmare, majoritatea personalului este maghiar. Nu stiu daca si inainte de 1989 exista aceeasi situatie, dar stiu ca maseurul meu lucra acolo si inainte de preluarea hotelului.
Din vorba in vorba am ajuns sa discutam si despre preluarea hotelului de maghiarii din Ungaria. Sincer, hotelul arata bine si ma asteptam ca barbatul cu maini de aur sa imi confirme cresterea spectaculoasa a standardelor, mai ales ca acum clientii hotelului erau cert cu mai mare dare de mana, iar pentru cineva care face masaje acesta nu poate fi decat un lucru bun.
„Era mult mai bine cu romanii“, mi-a replicat el deodata. „Ungurii nu imi dau nici zece la suta din cat castiga de pe urma mea. Eram platit incomparabil mai bine cand era hotelul inainte“. Am ramas pe moment fara replica. Maseurul era foarte sincer si chiar amarat. Se exprima ca mai toti de prin zona, neeliberat de paradigma etnica, si imi vorbea de fostii romani si actualii maghiari, desi se schimbase desigur managementul si nu o proprietate nationala. Surprinzator insa ungurul din fata mea credea ca este un lucru rau ceea ce se intamplase. „Nu au facut mai nimic, au zugravit si au aranjat pe ici pe acolo, gresia faianta, dar nu au investit nici pe departe cat trebuia, nu au schimbat instalatia electrica, nu au umblat acolo unde era cazul.“
In mod evident supararea cea mai mare ii venea din faptul ca era mult mai prost platit de actualii proprietari decat de patronii romani. Are un salariu de 680 de lei impozabili, cand hotelul incaseaza suma aceasta de pe urma activitatii sale intr-o singura zi. Nu a vrut sa imi spuna cat era platit de romani, dar mi-a zis ca nu se putea compara cu plata actuala.
Aparent avem un paradox. Hotelul vechi, care supravietuia si era departe de lumea profitului, era mult mai darnic cu angajatii. Desi nu mergea bine, el dadea totusi salarii bune si oferea angajatilor, sau unora dintre ei, mai multe facilitati.
Putem trage doua concluzii din acest gen de istorioara. Prima este aceea ca reperele etnice, chiar si adanc inradacinate, palesc in fata nevoilor economice primare si probabil ca Marx ar fi fericit de o asemenea noua exemplificare. Mult mai interesant este insa un alt aspect. Faptul in sine ca dezvoltarea, capitalul investit, afacerile profitabile pot sa nu duca catusi de putin la un confort mai mare sau la o satisfactie marita a angajatilor. Dimpotriva, in cazul nostru patronatul roman era „mamos“, profund social si, desi nu reusea sa fie profitabil, era uman cu angajatii, atat cat se putea. Capitalistii unguri au venit aici ca sa faca profit. Prin urmare, ideea este sa investesti cat mai putin, de fapt minimul necesar si sa castigi cat mai mult.
Pe de alta parte, daca poti sa platesti putin de ce sa nu o faci? Esenta afacerii eficiente este sa poti sa platesti cat mai putin. Si in Sovata se putea. Ce putea sa faca maseurul nostru daca nu accepta salariul propus de patronul din Ungaria? Cam nimic pentru ca sunt destui cei care practica aceasta meserie si „nu prea exista de lucru“. Cererea si oferta actioneaza cu siguranta si in acest caz. Uneori ii ajuta pe angajati, alteori pe patroni.
Patronii din Ungaria au reusit sa faca afaceri profitabile cel mai probabil si pentru ca nu prea i-a interesat aspectul uman sau social al povestii afacerilor lor. Patronatul roman (probabil statul) pana acum cativa ani era interesat de oameni mai degraba decat de profit. Sau poate ca nu era atat interesat, cat mai ales mai intelegator.
In lumea contemporana dezvoltarea se leaga si de oameni si de profit. Din pacate, la noi tendinta este aceea de a contrapune cei doi factori. Pe de o parte, avem modelul paternalist al unui stat grijuliu, care ne ajuta cum poate din toata neputinta lui, iar pe de alta parte, avem in fata modelul rapace al dezvoltarii pe logica profitului, care de cele mai multe ori uita de oameni sau uneori chiar poate fi impotriva lor.
Probabil, atunci cand vom incerca sa gandim dezvoltarea pe principii economice dar si pe baza ideii ca omul este scopul, instrumentul si motorul oricarei schimbari, atunci poate ca ne va fi mai bine. Cel mai trist lucru pentru mine este faptul ca, daca maseurul nostru ar fi fost roman, am fi gandit ca totul se reduce la o banala atitudine nationalista.