Ecleziastul ca autoportret
articol aparut in Cultura, nr. 68 din 2007-04-19» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Acum douazeci de ani sumarul acestui numar al „Vietii Romanesti“ (1-2/2007) s-ar fi intors ciopartit de la cenzura. Sau, daca printr-un hazard bine organizat s-ar fi strecurat printre „furcile caudine“, ar fi fost cu siguranta intampinat la aparitie de note si notite mai mult sau mai putin anonime avertizand energic si incruntat asupra inactualitatii flagrante in care se complace revista cu un glorios trecut de militantism poporanist. Si nu-i vorba despre inimaginabilul, pe atunci, anticomunism fatis din poemul sarcastic al lui Matei Visniec „Si acum cine spala vasele?“ ori din micul eseu („Visul sau proiectul?“) asupra obsesiei europene al lui Nicolae Prelipceanu, cat despre „inactualitatea“ flagranta a unor teme eterne ce sustin coloana vertebrala a acestui numar, substantial in inactualitatea lui, al „Vietii Romanesti“ actuale. Ceea ce sare in ochi si pare sa fie un veritabil punct de program consta in distanta pe care „batrana“ revista s-a decis s-o ia fata de zarva marunta a actualitatii : piesa de rezistenta, semnificativa si din acest punct de vedere este Ecleziastul, traducere si comentariu de Petru Cretia, marele eminescolog de la a carui plecare a trecut un deceniu. Alaturi de un splendid poem oniric si manierist „Narcis dansand“, de cateva profunde „ganduri razlete“ („puterea lucrurilor pe care le-am invins trece in noi si nu moare cu noi“, „Cand toata lumea te accepta trebuie sa fii singur impotriva ta“, „Exista o complezenta catre sine care pangareste insesi decaderea“), „Ecleziastul“ lui Petru Cretia este o noua versiune, prescurtata, insa nu mai putin exemplara si revelatoare a neuitatului si etern actualului sau legat cu titlul „Testamentul unui eminescolog“. De altfel, exegezele, alcatuirile si realcatuirile eminesciene datorate lui Petru Cretia au, toate, semnificatia si valoarea unui testament spiritual. La fel se poate spune si despre acest „Ecleziast“ al lui Petru Cretia, atat de personal si neconform cu litera textului biblic si atat de profund in spiritul aceluia, mai ales in ceea ce este omenesc in el. Caci, sustine pe muchia subtire a ereziei Petru Cretia, Cartea Ecleziastului nu se revendica de la revelatia divina, este cartea unui om „patit“, a unui intelectual inteleptit si a unui scriitor. Ea se singularizeaza astfel printre cartile Vechiului Testament, motiv pentru care a fost cu greu inclusa in canonul iudaic al Bibliei : „A salvat-o, de buna seama, pe langa atribuirea lui Solomon a cartii si frecventa mentionare a lui Dumnezeu si la ce-i datoreaza oamenii, fara insa ca vechii judecatori ai textului sa-si fi dat seama exact cat de atipica este raportarea la divinitatea propusa de aceasta carte. Uneori nu te poti feri sa crezi zambind ca Ecleziastul s-a dedat la cateva afirmatii conformiste menite sa-i deruteze sau sa-i imbuneze pe criticii prezumtivi de mai tarziu (…) Ecleziastul este tot atat de insingurata in Scripturi cat este Cantarea Cantarilor ca poem de iubire“. Umbra unui Dumnezeu ascuns, neinteles si gelos, asimilabil, in chip existentialist, mai mult Sortii si Intamplarii (absurde) decat Providentei apasa paginile acestui „Ecleziast“ „eretic“ al lui Petru Cretia, care are, el, revelatia unei absente a Revelatiei : „Ecleziastul este o carte din care lipseste orice urma a vreunei doctrine a Revelatiei. Si cu atat mai mult a Aliantei. Dumnezeu este o forta transcendenta si enigmatica, iar imanenta lui in lume este indescifrabila. Din ea nu se poate deduce coerent nicio doctrina a retributiei dupa merit. Din unele pasaje rezulta un Dumnezeu mai degraba mizantrop. Ecleziastul merge atat de departe incat la un moment dat lasa sa-i scape un gand destul de sinistru : ca oamenii ca omenire se poarta cum se poarta pentru ca Dumnezeu sa-i poata dezvalui si sa-i denunte drept ceea ce sunt ei cu adevarat : fiare salbatice unii fata de altii (…) iar oamenii sunt fata de Domnul mai mult spaima si par sa aiba cu el mai mult o relatie prudentiala si pragmatic contractuala. Ecleziastul isi incheie cartea insumand-o cu indemnul : „Teme-te de Domnul si pazeste-i poruncile, caci aceasta este intreaga datorie a omului“. Dar buzele lui nu rostesc niciun cuvant despre credinta in Dumnezeu, nici despre grija, dragostea sau indurarea lui, iar dreptatea lui este indoielnica. Cartea aceasta nu cuprinde rugi nici ale oamenilor, nici ale autorului ei. Nimeni nu cere nici mila, nici luminare, nici ajutor. O carte, „cioraniana“, a amagirilor. Dar si, totodata, un catehism al eroismului si bucuriei de a trai: „oricat am fi siliti, dintr-o perspectiva mai cuprinzatoare, sa ne socotim o desertaciune a desertaciunii, viata este o valoare in sine si, cat esti viu, mai poti spera ; mai bine un caine viu decat un leu mort, si trebuie sa te bucuri de ea, de fiecare zi buna a ei, sa nu ti-o otravesti cu spaima relelor care pandesc... Constatarile Ecleziastului umplu scrierea lui nu cu umbra, ci cu lumina tare si amara care lumineaza tot, si tristetea marilor principii, si bucuria. A stiut sa spuna adevarul, fara lamentatie, fara razvratire si fara deznadejde. Fara consolari facile, fara «sentimente» mici, cu un fel de seninatate care este aceea a unei experiente complete si a unei viguroase reziliente a spiritului. Ecleziastul nu se fereste de a manifesta un nobil orgoliu al intelectului, o jubilatie a bunei functionari a mintii, independenta de rezultatul cercetarilor ei. El crede intr-o aristocratie intelectuala a omenirii, pe care o subintelege si, uneori, chiar o proclama“. Cu siguranta Petru Cretia a facut el insusi parte din aceasta aristocratie intelectuala : „Ecleziastul“ sau este un autoportret, oricat de „eretica“ ni s-ar parea o asemenea cutezanta. Talmacitorii dogmatici ai scripturilor isi vor face, fireste, datoria revizuind pe ici pe colo, in punctele esentiale, aceasta superba viziune eretica asupra desertaciunii desertaciunilor. Sunt si alte „erezii“ elocvente in acest numar implinit si aparent inactual (in spiritul neuitatelor „consideratii inactuale“ de pe vremuri ale lui Alexandru Philippide) din noua „Viata Romaneasca“: suferintele tanarului Daphnis din „Dragoste dupa gratii“ de Nicolae Balota (fragment din „Abisul luminat“) ori paginile extrem de incitante „rupte“ din noul roman, „Jiquidi“, al lui Nicolae Breban, ca sa nu mai amintesc decat titlul unui studiu despre radacinile antice ale comunismului de Eugen Cizek, „Spiritul militant al stoicilor si primul stat comunist din istorie“. Iata concluzia memorabilului eseu istoric : „In concluzie, comunismul nu a aparut destul de recent, el a existat ca utopie inca din antichitate. Iar Aristonikos a incercat sa puna in practica urmand ideile stoicilor si relatarea imaginara a aventurilor lui Iambulos“. Suntem relativ departe de scepticismul Ecleziastului care stia ca Raiul nu se muta pe pamantul oamenilor si ca utopia coborata din cerul aspiratiilor devine iad, lagar si carcera. Un excelent articol despre „Parisul vazut de Cioran“ (II) semneaza Constantin Zaharia. Ca in cele mai negre momente ale Ecleziastului, si Cioran ajunge sa vada nerozia si rautatea omeneasca in proportii apocaliptice, varand in lumea dimprejur propriile lui nemultumiri si marea lui mizantropie: „Cum oare, intr-un spatiu atat de redus, pot trai laolalta atatia oameni fara sa se sfasie unii pe altii, fara sa se urasca de moarte? De fapt, chiar se urasc, dar nu-s la inaltimea urii lor“. Il stupefiaza mediocritatea urii pana acolo incat, dezamagit si scarbit, vrea sa mearga in pustie ca „sa uit mirosul de om.“ Identifica Parisul cu desertul ori cu un cimitir „in care mormintele au mai multe etaje“ sau, in fine, cu un „garaj apocaliptic“: Cioran – scrie cu mare acuitate si in formule memorabile Constantin Zaharia – „afla in Paris un monstruos partener de tristete“, pentru ca sa conchida ca „prin negarile, distantele si mormaielile lui, Cioran nu face altceva decat sa se alinte, reprosand Parisului nu lipsa de perfectiune, ci nemultumirile launtrice, cele pe care le-ar fi simtit oriunde, inclusiv in desert“. Spre deosebire de Ecleziastul lui Petru Cretia, care suporta si stie sa spuna barbateste tristul adevar, cu raceala denotativa, fara lamentatie, fara razvratire si fara deznadejde, acela sub care se ascunde Cioran este, dincolo de stilistica lui stralucitoare, un intelectual launtric binisor atacat de morbul afectarii si, ca un actor lipit de rol, ramane sa-l joace si dupa ce spectacolul s-a incheiat, iar cortina a cazut: un cabotinism de inalta clasa, dar cabotinism… Mai ales prin atat de consistenta lui „inactualitate“, acest numar al „Vietii Romanesti“ este memorabil.