Olandezii zburatori de la NDT
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura dansului »
Autor: Vivia Sandulescu
Ce tehnica de scena au olandezii astia, domnule!
De ani buni îmi doresc sa vad compania Nederlands Dans Theater – am sorbit deja tot ce s-a putut în materie de DVD-uri si tv Mezzo! – si iata ca ocazia a aparut pe neasteptate. Ea s-a materializat într-un spectacol coupé prezentat pe scena Operei bucurestene la început de aprilie (fara gluma!), în cadrul Sarbatorii Culturale a Parteneriatului Olanda-Romania. Hotarat lucru, olandezii se dovedesc unii dintre cei mai primitori europeni, daca sarbatoresc aderarea noastra atat de fastuos! In plus, faptul ca evenimentul a fost initiat de ministerele olandeze de Externe si al Culturii si sponsorizat de firme de talie mondiala prezente si în Romania denota înca o data generozitatea demersului, cat si un model pozitiv de a concepe legatura dintre politic si artistic.
Originar din Cehia, Jiri Kylián a devenit, în decursul ultimelor decenii, o mandrie nationala a Olandei, iar în peisajul coregrafic international o voce distincta, un deschizator de drum si un coregraf imposibil de catalogat. Compania creata de el are o structura unica în lume (I: trupa de baza, II: tinerele sperante si III: segmentul dansatorilor maturi), fiecare cu un repertoriu distinct, adaptat varstei si disponibilitatilor. La Bucuresti s-a deplasat NDT I, cum li se spune celor între 23 si 42 de ani, cu un program alcatuit din lucrari semnate de Kylián si de Lightfoot/Leon.
Creat în 1997 pe muzica de H.von Biber, John Cage, Philip Glass si J.S.Bach, „Aripi de ceara“ porneste de la mitul lui Icar, ca si de la tabloul lui Breugel, „Peisaj cu caderea lui Icar“. Opt dansatori (patru perechi) evolueaza într-un joc subtil de planuri, determinat de razele de lumina (ce tehnica de scena au olandezii astia, domnule!) si de copacul atarnat invers, crescand din podul scenei. Fara a fi foarte aspectuosi fizic, dansatorii au fara exceptie un solid antrenament clasic, o buna mobilitate articulara si a torsului si mai ales o constientizare a calitatii miscarii. Nimic nu e gratuit, fiecare gest contine o stare, dinamica e variata si cu schimbari ample de viteza, dand senzatia de caligrame trasate cu pensula japoneza. Coregrafia se împleteste din fraze lungi, combinatiile sunt dominate de piruete si sarituri în cele mai neînchipuite înlantuiri, pasi nemaidansati sunt treziti la viata, într-o cascada a unui preaplin de inspiratie. Alunecarea în plan orizontal, rasucirile fara ridicare si prizele în plié contribuie la senzatia de zbor jos, într-o desfasurare temperata în structurile mestesugite ale orchestratiei coregrafice.
„Vorbeste“ („Speak for yourself“) debuteaza spectaculos prin fumul (sau praful?) degajat de un dansator cu fiecare miscare, umpland treptat scena. Paul Lightfoot si Sol Leon, fosti dansatori ai companiei convertiti în ultimul deceniu si la creatie, fac un cuplu de coregrafi coerent (n-am mai întalnit asa ceva pana acum!), despre care se poate afirma ca au crescut vizibil în ograda lui Kylián prin cultivarea fanteziei si a bogatiei dinamice, a dramatismului imagistic si a dimensiunii grafice a imaginii. Altminteri, miscarea e mai abrupta, structurarea are alte repere, iar efectele scenice te tin cu sufletul la gura: de-a lungul a ceea ce pare o eternitate, se danseaza sub o perdea deasa de apa, într-o ploaie nesfarsita, care se scurge nicaieri. Pe fundalul halucinant de furtuna, „Arta fugii“ de Bach cu inserturi din S.Reich tese o atmosfera surprinzatoare si neliniara, pentru cele trei cupluri si solourile masculine.
In cu totul alt registru decat prima piesa, „Smoala si pene“ este cea mai recenta lucrare semnata de Kylián. Aproape ca nu mai recunoastem concertul de Mozart în stratificarea coloanei sonore, unde se suprapune nu doar vocea coregrafului, ci mai ales pianul, la care improvizeaza live Tomoko Mukaiyama. Cocotat pe picioroange deasupra scenei, pianul este si element definitoriu al decorului, segmentat în negru si alb, întuneric si lumina, grav si parodic. Fluidul coregrafic este strapuns de rabufniri, cate un raget demonic strafulgera seninatatea mozartiana, trimiterile si sugestiile vorbesc despre un creator matur, cu preocupari filozofice: iadul si raiul se juxtapun, se succed sau se suprapun în spatiul scenic, în timp ce titlul trimite la episodul nefericit al curtenilor tavaliti în smoala si pene, arsi de vii accidental în timpul unei mascarade medievale. Expresia faciala este mai pregnanta, dansatorii sunt încurajati sa improvizeze (dar n-am sti-o daca nu ni s-ar spune, fiindca nu distoneaza!), corpurile sunt folosite ca instrumente ale suspansului, în echilibru pe muchie de cutit...
Un ansamblu de solisti, un repertoriu pentru toate gusturile si generatiile, un coregraf care, fara sa si-o fi propus, a facut scoala: NDT este întruchiparea unei retete de succes, într-o combinatie unica.