Balkanella si doinele lui Simion
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura » hai sa ne-ntalnim pe site sambata seara
Autor: Dan Mircea Cipariu
De cateva zile, imi revine in minte o tema muzicala din Ardeal, un fel de doina batraneasca care se taragane peste sufletul meu. O doina fara cuvinte din care pot vedea batrani parasiti prin sate, iubiri fulgurante si trecute in vecia clipei de demult, doruri vechi si grele ce inca le mai port. Secvente dintr-un tsunami interior, cu comanace si straite in aer, cu matarcai gata sa alunge stihii si patimi de viata si carte. O lume impestritata din Balcaniul miscator ca hazardul, unde pare ca nimeni si nimic nu isi are loc, ci doar soarta!
O melodie tanguitoare ce ma poarta mai degraba pe dinauntru, decat pe afara, pe care am descifrat-o: o doina de pe langa Brasov cantata rafinat si sfasietor la saxofon, in maniera ethnojazz, de Nicolas Simion, de pe un album cumparat la Serile de Muzica si Poezie de la Muzeul National al Literaturii Romane din Bucuresti. Fusesem invitat de Ioan Cristescu, coordonatorul amintitelor Seri, sa citesc din viitorul meu volum, Tsunami si, la un moment dat, genialul saxofonist care este Nicolas Simion mi-a facut un semn pentru improvizatie. Saxofonul misca valurile interioare din Oceanul Indian si pana-n calcaie, contrabasul lui Pedro Negrescu ii tinea isonul, iar eu, cu fotograme din Tsunami, cautam sa lovesc cu putere in monstrul lichid din mine. O seara prelungita in Balkanella lui Simion, cupaj stralucit de muzica traditionala romaneasca si o mare, si o maree de jazz de atunci si de acum.
De unde sensibilitatea lui Nicolas Simion pentru jazz si doina? Am aflat raspunsuri de pe pagina sa web, www.nicolassimion.com, productie atent construita, vizual si editorial, cu piese oferite numai navigatorilor pe Net, si dintr-un interviu pe care i l-a luat Anca Florea pe onlinegallery.ro la sfarsitul anului trecut. „Copil fiind, raspunde Nicolas Simion, am crescut la tara, langa Brasov, la Dumbravita, iar in sat existau muzicanti care cantau «de toate» si, intr-adevar, m-a fascinat muzica populara; apoi, la 10 ani, cand am intrat la Scoala de muzica, m-am intalnit cu muzica clasica, iar la 19 ani, in timpul stagiului militar, am descoperit cu adevarat muzica de jazz, intalnindu-l si ascultandu-l pe Ion Fieraru - unul dintre instrumentistii fanfarei, un foarte talentat clarinetist, care insa canta si la sax sau la chitara. Mi-am dat seama ca jazz-ul era ceea ce cautam de mult - o muzica mult mai spontana, mai personala, iar intentia mea era tocmai sa-mi pot exprima gandurile si sentimentele in mod firesc. Nefiind un fanatic al textului muzical, ascultandu-l apoi, la Brasov, pe cand aveam 12-13 ani, pe clarinetistul Aurelian Octav Popa in recital, mi-am dat seama ca niciodata nu voi ajunge la performantele lui. Am inceput sa compun, mi-am format propriul grup, am inceput sa selectez piese standard de jazz, dar si de folclor, apoi, in strainatate, mi-am dat sema ca nu am nicio sansa sa cant jazz american. La noi inca persista ideea ca jazzul e doar american si ca noi nu putem decat sa-i imitam pe ei. Dar niciodata nu poti sa canti mai bine decat modelul. O personalitate puternica reuseste sa-si gaseasca mijloacele si calea de exprimare“.
Transilvania lui Nicolas Simion, strigata, alintata ori lacrimata cu saxofonul si bandul, e loc de popas pentru suflet, minte si gand dus pana la capat. in cele cateva cantece de pe Net, cititorul va fi si el martor si faptas de autenticitate.