Cate ceva despre masinismul psihic
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura psi »
Autor: Valentin Protopopescu
Fascismul la care facea referire autorul „Istoriei nebuniei în epoca clasica“ nu era exclusiv cel istoric, mussolinian, ci acel soi de fascism care ne domina sufletele atunci cand ne lasam fascinati de putere si sucombam în fata dorintei de a domina, exploata si elimina pe ceilalti
Termenul de desiring machine (masina doritoare) se refera la înstrainarea pe care o sufera natura umana în conditiile istorice ale sistemului capitalist. Sub asemenea auspicii, omenescul omului se deterioreaza, denaturalizandu-se, transformandu-se într-o structura rigida pusa în miscare de dorinta. Dorinta nu (mai) poate fi decat de tip masinal, determinata mecanic de o forta superioara si alienanta. Dintr-o asemenea perspectiva, omul contemporan nu este decat un subiect care si-a pierdut individualitatea, devenind o rotita în imensa masinarie a capitalismului. Acesta din urma genereaza schizofrenia sociala, care îl cliveaza pe ins obligandu-l sa evolueze pe doua planuri: cel comunitar-productiv si cel domestic-privat. Profunzimea patologiei consta în faptul ca diferenta între social si intim se sterge, între dorinta subiectiv-individuala si cea obiectiv-comunitara nemaiexistand vreo diferenta. Din acest punct de vedere, perversitatea sistemului este de o eficienta dezarmanta.
Conceptul de masina doritoare, intrat în circulatia internationala în forma sa engleza desiring machine, s-a nascut totusi în spatiul de limba franceza. El a fost formulat ca atare de autorii parizieni ai unei carti revolutionare (la propriu si la figurat), „L'anti-Oedipe: capitalisme et schizophrénie“ (Minuit, Paris, 1972), filosoful Gilles Deleuze si psihanalistul Félix Guattari. Cariera mondiala a conceptului în limba engleza se datoreaza prefetei semnate de filosoful Michel Foucault la editia americana a cartii citate. Acesta a apreciat „L'anti-Oedipe“-ul ca pe una dintre putinele carti de etica publicate în Franta postbelica. Mai mult, Foucault vedea în lucrarea colegilor sai parizieni o adevarata introducere în gandirea antifascista. Fascismul la care facea referire autorul „Istoriei nebuniei în epoca clasica“ nu era exclusiv cel istoric, mussolinian, ci acel soi de fascism care ne domina sufletele atunci cand ne lasam fascinati de putere si sucombam în fata dorintei de a domina, exploata si elimina pe ceilalti, de a eluda prin intoleranta diferenta/diferitul. Nu întamplator, Foucault numea fascism capacitatea insului contemporan de a se lasa captat de dorinta si de a se transforma în masina doritoare gata sa primeasca orice oferta subliminal manipulanta din partea sistemului. Potrivit ilustrului prefatator, autorii lui „L'anti-Oedipe“ realizasera o analiza percutanta a raporturilor dintre dorinta, realitate si „masina“ capitalista, respectiv sistemul puterii politice din democratiile occidentale postbelice.
Intr-adevar, Gilles Deleuze (un important filosof structuralist convertit ulterior la fenomenologie) si Félix Guattari (un psihanalist lacanian insurgent fata de dogmatismul curentului de origine si antipsihiatru convins) au dorit sa puna în opera prin acel text o critica din interior la adresa freudismului si din exterior fata de societatea capitalista apuseana de dupa razboi. In viziunea acestor autori, individul nu este altceva decat rezultanta represiunii sociale, aceasta fiind prezenta atat în pulsiunile inconstientului, cat si în structurile istorice ale culturii si civilizatiei. Reprimat subtil, subiectul uman a fost redus la o simpla marca a procesului de înregistrare sociala a formelor vietii pulsionale, forme care genereaza concomitent individul, agregarea familiala, baza economica, modul de productie etc. Subiectul devine astfel prizonierul unui vast camp de reprezentari care a fost infestat voluntar si subliminal de agenti semantici represivi. Nu este vorba de o alienare ideologica, ci de una ontologic-psihologica. Realitatea puterii a invadat mecanismele fantasmatice individuale, întreaga lume devenind un tesut institutional care se nutreste parazitar din energia pulsionala furata subiectului.
Deleuze si Guattari au fost influentati în acest demers de psihiatrul Jean Oury, un antipsihiatru apropiat de curentul Daseinanalyse care propunea ca solutie a alienarii generate de putere terapeutica eutopiei (asumarea producerii binelui comun nu ca imperativ al normei, ci în calitate de autoconstruire a individualitatii fiecaruia întru beneficiul tuturor). Cei doi teoreticieni au promovat în „L’anti-Oedipe“ (si în „Mille Plateaux“, un al doilea volum publicat în 1980 tot la Minuit, Paris) un constructionism schizoanalitic, opus dogmei psihanalitice a complexului Oedip. Contestand caracterul reductionist al interdictiilor triangulatiei fundamentale, Deleuze si Guattari au instituit prin formula de masina doritoare o rasturnare conceptuala care transforma gandirea psihanalitica într-o arma intelectuala cu adevarat critica si revolutionara în sens politic. Detasandu-se de codul freudian originar, acestia i-au conservat functia de contestare pe care integrarea institutionala a psihanalizei postbelice o eludase. Concepand individul ca pe o masina doritoare, autorii lui „L'anti-Oedipe“ au demonstrat convingator ca „inconstientul nu este un teatru al insului, ci o uzina, o masina de realizat productie“.