Deloc, o... cenusareasa!
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura sunetelor »
Autor: Costin Popa
Cutremurata de recentul „trubadur“ al lui Hausvater, nicidecum al lui Giuseppe Verdi, Opera Nationala Bucuresti si-a continuat programul de premiere, vizand diversitatea stilistica. Barocul („Decebalo“), Mozart („Cosi fan tutte“, „Nunta lui Figaro“, „Flautul fermecat“), verismul („Manon Lescaut“), romantismul („Trubadurul“), componistica secolului trecut („Motanul încaltat“) s-au vazut recent succedate pe afis de belcantismul lui Gioachino Rossini, bine pus în evidenta de „Cenusareasa“.
Urmand o practica deja testata, într-o oarecare masura benefica, dar deosebit de pretentioasa ca realizare, managementul teatrului a propus o versiune concertanta care, sper, va fi urmata într-un viitor nu tocmai îndepartat, de una scenica. Beneficiul vine din mai multe directii între care as nota rodajul muzical si, nu în ultimul rand, ridicarea – la propriu si la figurat – a orchestrei la rang de interpret primordial, în efortul de depasire al stadiului de „mare chitara de acompaniament“. A fi pe podium implica din partea instrumentistilor responsabilitati sporite, contact direct vizual si auditiv cu publicul, emotionalitate suplimentara – traita si indusa –, ajustarea mai rafinata a sonoritatilor, provocare continua în autoevaluare, directionata în sensul cresterii performantei la reîntoarcerea în fosa. Pe de alta parte, prezentarea unei opere în concert genereaza pretentia unei interpretari vocale frizand idealul, cantaretii raman „descoperiti“, singuri cu muzica, eliberati de jocul de scena si, de ce nu, fara posibilitate de refugiu în... grima. Concentrarea asupra sunetului este maxima. Sigur ca opera este în primul rand teatru liric, dar ca etapa de consolidare a studiului si în sensul progresarii calitative, prezentarile concertante sunt demne de sustinere, cu conditia de a nu ramane la aceasta faza.
Asadar, „Cenusareasa“. Pastrator al valorilor epocii de aur a belcanto-ului, conducandu-le pe trepte superioare de expresie ce prefigureaza vocalitatea romantica, opusul rossinian însumeaza virtuozitati buffe si nobile, tesaturi melodice extrem înalte, desene de fraza muzicala care îmbina tipicul canto spianato di grazia cu elanul si accentul avantat. Este o stilistica de mare complexitate la care se adauga lungimea partiturii, împreuna constituind bornele de dificultate ale lucrarii.
In atari conditii, trebuie apreciat ca am asistat la o realizare de buna factura a primei scene lirice nationale motivata în primul rand de prezenta în rolul titular a mezzosopranei Oana Andra. Specialista în talmacirea portativelor lui Rossini, artista a impresionat prin cunoscuta sa timbralitate frumos rezonanta, prin abilitatea de a executa agilitatile în coloratura perlata, prin conducerea impecabila – cu arce largi de fraza – a glasului sau stralucitor. Intre intrarea „Una volta c’era un re“ si rondò-ul final al Angelinei, „Nacqui all’affanno“, a existat un traiect meritoriu, început cu frumos expozeu legato si sfarsit spectaculos, cu aplomb si Si-uri acute sigure si penetrante. Oana Andra este acum o cantareata matura, o artista de mare profesionalism care a obtinut, pe buna dreptate, triumful serii.
Si daca acest concert a fost o realizare de succes, faptul se datoreaza si dirijorului Adrian Morar care a conferit lecturii, înca din uvertura, poezia, verva si subtilitatea caracteristice, extragand din orchestra Operei Nationale tot ce are mai bun în calitatea partidei de corzi (filigranul scriiturii), a alamurilor (rememorez paginile „Furtunii“ din actul al doilea). Faimoasele crescendo-uri rossiniene s-au vazut redate nuantat si cu dozaj optim, atacurile au sporit în precizie pe parcursul serii, ansamblurile au functionat aproape ireprosabil (suculentul sextet „Quest’e un nodo avvilupato, questo e un gruppo rintrecciato“ rostogolind cu pregnanta „r“-urile si explodand „p“-urile, asa cum a gandit Rossini), bagheta a stiut sa stavileasca orice germene de decalaj (cvintetul din primul act) si, totodata, a moderat progresiv, pe timpul dezvoltarii, intensitatea sonora a instrumentelor ce nu aveau intentia de a menaja solistii. Si daca sectiunea „Non piu mesta“ a rondò-ului a capatat alura de Vivacissimo în locul Allegro-ului din partitura, nu a fost decat în sprijinul abordarii mai lesnicioase a portativului ornamentat al eroinei titulare.
Surpriza a venit din partea tanarului oaspete clujean Geani Brad, posesorul unei voci de deosebita calitate care, chiar daca nu este pe de-a-ntregul baritonul briliant propus de Rossini pentru personajul valetului Dandini, reprezinta o importanta speranta pentru viitoare roluri belcantist-romantice. Tot de la Cluj a venit si tanarul Petre Burca, un Don Magnifico în marea traditie de basso buffo, cantaret inteligent, abil în expunerea unei volubilitati debordante, a carui atentie trebuie sa fie orientata în directia ponderarii tuselor prea groase. Tenorul Robert Nagy, cunoscut cavaler al supra-acutelor (stupefiaza siguranta notelor de Si si Do) si al fioriturilor, a gasit cele mai bune momente ale sale în interventiile decise, vehemente ale lui Don Ramiro din actul secund. Bine armonizate muzical au fost malitioasele surori Clorinda (soprana Anna Mirescu, cristalina în arie) si Tisbe (mezzosoprana Antonela Barnat). Basul Stefan Schuller, interpretul filozofului Alidoro, a frazat frumos, dar sonoritatea vocii sale s-a estompat în registrul central-înalt.
Nu trebuie uitate prestatia corului de barbati al Operei Nationale, pregatit de reputatul maestru Stelian Olariu, precum si acompaniamentul recitativelor, excelent sustinut de Ioana Maxim. Alaturi de talmacirea vocala, miscari si atitudini scenice sugerate (misteriosul lor autor nu este dezvaluit de „fluturasul“ de sala) au dat seratei o potrivita tenta de culoare.
Asadar, la teatrul de pe Splai, „Cenusareasa“ în concert nu a fost o... cenusareasa a stagiunii 2006-2007. In fructificarea bunei pregatiri muzicale a versiunii, o viitoare productie scenica este asteptata cu interes, dar si cu emotie din perspectiva... regizorala.