Telenovele
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura controversei » dosar
Autor: Catalin Sturza
O reactie organica ma tine departe de orice soap, brazilian, argentinian, american sau romanesc. E de ajuns sa vad personajul cu cravata si cu freza geluita pe spate, filmat, teapan, de la bust în sus, într-un cadru static si într-un decor vizibil artificial, fara muzica pe fundal sau cu niste acorduri ascutite/melodramatice pentru s(t)imulat tensiunea, ca sa caut, disperat, telecomanda.
Mihai Iovanel: Telenovele... Ia zi, ce-a fost în capul nostru?
Catalin Sturza: Teribilism, cred. Ca nici unul din noi n-are habar cu ce se mananca subiectul. In orice caz, io cu siguranta sunt pe langa drum. Sau altruism: pentru cititori, tema e interesanta. Sau curiozitate: ia, hai sa vedem si noi ce zic altii, care vad/se pricep/ îsi castiga painea din asta.
M. I.: Auzi, dar cum îndraznesti sa ma suspectezi de ignoranta? Daca am face dialogul asta pe un chat video, momentul acesta ar fi optim pentru a ma bate semnificativ pe burta – indexandu-i rotunjitatea în sensul: „ai grija ce spui, ca nu-s tocmai inocent.“
Dar cum suportul e altul, hai sa zic si eu ca o facem de dragul cititorilor ignoranti, dar iluminabili. Ne sacrificam, deh...
Ct. S.: Si de dragul ignorantei mele, insist. Si as spune asa: „lumea buna“ nu se uita, în general, la telenovele – sau nu recunoaste ca ar face-o – pentru ca nu e de bon ton. Esti privit cu suspiciune daca, într-un cerc intelectual, printre norii de fum de tigara, te entuziasmezi povestind cel mai recent si mai palpitant episod din „Clona“.
In cazul meu, însa, o reactie organica ma tine departe de orice soap, brazilian, argentinian, american sau romanesc. E de ajuns sa vad personajul cu cravata si cu freza geluita pe spate, filmat, teapan, de la bust în sus, într-un cadru static si într-un decor vizibil artificial, fara muzica pe fundal sau cu niste acorduri ascutite/melodramatice pentru s(t)imulat tensiunea, ca sa caut, disperat, telecomanda. In caz ca personajul apuca sa recite si doua replici filosofice, despre tradare, sangele care apa nu se face sau despre sensul existentei în lumea dura a afacerilor, îmi creste, galopant, tensiunea.
Daca vreti sa ma torturati, cititorilor pentru care ma sacrific, e suficient sa ma închideti într-o camera în care la televizor ruleaza, cinci minute, o telenovela. Pana la urma, enervarea are sa se transforme în disperare: „please, stop, no more, nu mai fac dialoguri cu Iovanel!“
M. I.: Daca esti închis doar 5 minute, ok, poate ca vei decarta exclusiv aceasta simptomatologie negativa. Dar daca vei fi închis 10 minute? Sau nu, jumatate de ora? Cand usa lugubrei celule va fi izbita de perete, nu ma pot împiedica sa mi te imaginez stand în genunchi în fata tv-ului umplut de iconul lui Edith Gonzales, cu ochii holbati de o dorinta irepresibila si clampanind din buze ceva care aduce a „I want more, more, more!“
Ct. S.: Cine e Edith Gonzales? Anyway, tocmai ce-am reusit sa gasesc, în grila de programe, „Romantica TV“, lansata glorios sub tutela ondularilor cutanate si campiilor cerebrale ale gospodinei-sefe de la Romantica: naufragiata Teo. Si ce mai echipa în gospodarie: Ionut Dolanescu, Oana Zavoranu, Catalin Crisan, Oana Sarbu, Andreea Banica s.cl. Un festin pentru femeile bored & middle-aged (jos grasimea de pe solduri, cum spune reclama la detergenti!), care traiesc, probabil, un orgasm sinestezic sub efectul vaporilor de bors de stevie; si pentru adolescentele romantioase, care fac, alaturi de Andreea (asta e Oana Zavoranu în „Numai iubirea“, sic!) si de Andre, primii pasi spre perpetuarea si slefuirea procesului de legumizare cerebrala si de stafidire afectiva mostenit, în lada de zestre, de la mamele lor.
Inchid paranteza, pentru ca sunt prea rau cu publicul-tinta al telenovelelor si, în final, nu e vina gospodinelor pentru ca un gen comercial exista: fara „Acasa“ si „Romantica“, bietele femei probabil ca s-ar plictisi si mai rau. Iti spuneam ca am gasit o telenovela si am lasat cateva minute televizorul sa mearga în gol. Si nici macar nu mi-a crescut tensiunea: era o chestie atat de banala (familie bogata, familie saraca, întreprinzator cinstit, afacerist ticalos, cuplu de tinerei inocenti, cuplu de tinerei arivisti, saraca fata bogata si rasfatata, saraca fata saraca si muncitoare, în fine, toate cliseele), încat nu mi-a tresarit nici un muschi. E, pur si simplu, junk si iar junk: gunoaie de duzina.
Si înca o precizare: nu ma deranjeaza reteta telenovelistica împachetata în alte ambalaje. De exemplu, as putea, cred, sa revad si acum serialele de desene animate japoneze cu Sandy Bell, Lidia, Candy, Judy, Prince Valliant, Zorro, Sandocan and so on (despre ele, însa, într-un dialog separat!). Si ma pot uita, fara nici o jena estetica, la seriale precum „Lost“ sau „Heroes“, cu vizibile trasaturi de înrudire cu telenovela: bine vs. rau, patetism, schematizare, încalceala si lalaire a povestii, suspans. Dar si cu benzile desenate, sau cu seriale si filme S.F. care, aparent, n-au nici o legatura cu soap -urile. Printre ele, o saga al carui fan voi fi mereu: „Star Trek“.
M. I.: Pun si eu (pentru moment) într-o paranteza ce ai zis despre Romantica TV si Acasa. Poate ca le lasam acolo – nu sunt necesar relevante pentru conceptul de telenovela si, în plus, ne enervam degeaba.
O sa ma refer la „publicul tinta“ si la apelativele „junk“ si „gunoi“ cu care ai tratat marfa.
Iti atrag atentia ca executand o astfel de capsare ai produs – de altfel cu buna-intentie – un nonsens. Ce vreau sa zic?
Telenovelele nu presupun în targetul lor un subiect-critic în masura în care poezia lui Mallarmé, sa zicem, presupune un astfel de subiect. Functia lor se sustrage vocabularului din zona pe care o numim de regula „estetica“ – aceea a unei afectari/ emotii conceptualizabile simultan ca subiectiva si transsubiectiva, ca individuala si transindividuala („universala“ – pun totusi cuvantul între ghilimele...). Afectarea estetica e una refutabila – ea se livreaza la pachet cu critica ei, sau cu posibilitatea criticii ei: subiectul critic inclus de poezia lui Mallarmé e un subiect critic maximalizat pe latura lui suspicioasa, deconstructiva, malitioasa... critica.
Ct. S.: Gata, m-ai lovit cu langage -ul. Traiasca vieti lungi si prospere conceptele! Ma întrebam cand se va întampla...
M. I.: Ca sa simplific: telenovelele sunt consumabile în sensul servetelelor de bucatarie. Ideea cu acestea din urma e sa corespunda functiei lor – sa stearga mainile si botul. Ce înseamna „servetelul asta e gunoi?“. Un truism: da, este gunoi în sensul cel mai literal (dupa folosire merge la gunoi, nu este arhivat etc) – dar cine a zis ca este altceva? Este gunoi din capul locului: nu presupune, în calitatea lui de gunoi, posibilitatea contraargumentarii cum ca nu ar fi gunoi. Sterge mainile si botul? Muy bien: le sterge. Asta e functionalitatea lui. Faptul ca are buline sau nu, ca e albastru sau verde, ca are caluti de mare sau broscute nu îi afecteaza functionalitatea. Nu ma gandesc sa îl pun pe perete pentru ca are un calut de mare foarte simpatic; cu atat mai putin ma gandesc sa îl compar cu Matisse sau sa îl comentez dpdv estetic.
Asa si telenovelele: dupa cum nu îmi trece prin cap, în numele suportului lor comun, hartia, sa compar servetelul cu un tablou, la fel de inutil gasesc sa maresc plaja referentiala a telenovelelor catre Cinema sau altceva de felul asta.
Ct. S.: Textura servetelelor nu le afecteaza functionalitatea, dar permite o ierarhizare a acestora. Sunt servetele de calitatea prima, a doua, servetele „cel mai ieftin“. Sunt servetele aratoase, fine, aristocratice, si servetele plebee. Asta ar însemna, în linia celor spuse de tine, ca exista, de asemenea, telenovele mai bune si telenovele mai proaste. Prin urmare, în interiorul categoriei servetel/telenovela se aplica un criteriu de diferentiere. Iar acesta e unul calitativ si, implicit, estetic.
M.I.: Ai dreptate, sunt telenovele bune si telenovele proaste, dupa cum sunt servetele fine si servetele-glasspapier. Doar ca aceasta diferentiere nu este una estetica. Le lipseste naratarul pentru asta: mai bine zis nu au nici o nisa, nici un slot rezervat (din capul locului) unui naratar „universal“.
Telenovelele sunt divertisment si atat, spun eu. Ceea ce înseamna ca exista exclusiv pentru cei carora aceasta calitate de divertisment este una vizibila. In rest, nu exista. A, cineva zice „telenovelele sunt o porcarie“? OK, nimeni nu se opune ca acel cineva sa zica asta, la fel cum nimeni nu se opune ca eu sa zic „sushi e o porcarie“ (sunt de buna-credinta, desi nu am mancat niciodata). Doar ca este irelevant. Altfel, nu contest posibilitatea ca eu, M.I, sau tu, Ct. S., sa ne introducem ca subiecti critici în telenovele si sa operam o lectura piezisa. Doar ca, repet, în aceasta calitate suntem irelevanti. Exista probabil un numar de femei care gasesc bananelor o alta functionalitate decat cea uzuala. Dar ce înseamna asta pentru faptul de a fi banana al bananelor? Nimic.
Sper ca am fost suficient de clar cu aceste precizari semantice sau cum vrei sa le zici.
Ct. S.: Daca în interiorul categoriei servetel/telenovela se aplica un criteriu estetic, acest lucru nu se poate întampla si în afara ei, în momentul în care o punem în relatie cu alte categorii? Desigur, nu vom compara florile de pe servetel cu florile lui Matisse (desi în arta contemporana am putea face si asta). Insa asta nu înseamna ca servetelelor/telenovelelor nu li se poate atasa o valoare estetica – transsubiectiva si transindividuala, cum spui tu – în absolut.
Sa nu uitam, totusi, ca telenovelele sunt un gen derivat, simultan, din cinematografie si din literatura si ca ceea ce le bareaza, pe veci, accesul la lumea buna, elitista, a valorilor de tinuta & longevitate este tocmai minimizarea functiilor estetice, pentru a mari accesibilitatea si impactul la mase. Insa, chiar si cu aripile reduse la rudimente decorative, strutul tot pasare se cheama.
De ce, totusi, cand ia forma soap – adica totul, între „Bety cea urata“ si „Tanar si nelinistit“ – strutul nostru sta cu capu-n pamant, iar cand îsi schimba penajul – „Star Trek“, spuneam mai devreme, mi se pare un fratevitreggeaman adoptat de niste parinti pasionati de nave spatiale – strutul telenovelistic zboara si se zbenguieste ca un vulturas?
M. I.: Dar nu am fost de acord cum ca în interiorul categoriei telenovela e relevant cuvantul „estetic“! Nu orice ocurenta a unei pozitivari, negativari, ierarhizari etc. valorice trimite la estetic. (Resping rapid argumentul/ exemplul tau privind uzajul servetelelor în pop art: e vorba aici de preluarea de catre un circuit artistic a unui cliseu – servetelul -, nu a unui servetel concret. Servetelul concret e servetelul în functionalitatea lui! Functionalitatea telenovelelor e diverstismentul neproblematic, e diverstismentul elementar, neconceptualizabil, lipsit de umbra).
Esteticul e o specificare discursiva ce aspira la o pozitie de universalitate. Aspira sa vorbeasca o limba inteligibila indiferent de nisa bio-culturala. Operatiunea implica o serie de imponderabile care tin de manipularea unor afecte – dar hai sa ramanem la partea vizibila. Esteticul nu este o valoare concreta: este mai curand modul de a indexa/ arata ca valorile unei mase discursive sunt specificate, refractate printr-o prisma care da sensul devierii outputului fata de input. Inputul (valoarea x; sa zicem – dragostea) nici nu conteaza, în fond. Hai sa-ti dau un exemplu din „Harry Potter“. In primul volum, Harry se duce sa îti aleaga o bagheta, prilej cu care are un dialog foarte instructiv cu vanzatorul de baghete. Referindu-se la Valdemor (summum -ul malefic al universului respectiv), vanzatorul îi spune lui Harry ceva de genul (citez din memorie: „A facut lucruri marete. Ingrozitoare, dar marete!“
Ei bine, acest mic paragraf da seama într-un mod exemplar, dupa parerea mea, de tensiunea continuta de cuvantul estetic. In planul-baza, în realitatea de referinta a celor doi, Valdemor este indubitabil o valoare negativa (exceptez ipoteza ca vanzatorul de baghete este un fan al lui Valdemor). Dar, spunand ceea ce spune, vanzatorul de baghete scurtcircuiteaza acest plan, îl deschide catre un altul. Ia valoarea de baza a lui Valdemor si o califica estetic. Cand spune „a facut lucruri marete – îngrozitoare, dar marete“, el nu vizeaza valoarea de input a lui Valdemor, ci valoarea de output a lui. Black-box -ul în care s-a facut operatia este nimic altceva decat o nisa de refractare de tip estetic.
Ce i se poate replica? „Nu, Valdemor este un ticalos“? Sigur ca da: numai ca cel care raspunde astfel schimba tipul de vocabular în care vorbeste. Evident ca apar rapid cateva probleme de etica în ecartul dintre lumea-baza si modularea ei în regim estetic: dar sper ca nu o sa le aprofundam acum.
Ct. S.: Great! Estetica a la Harry Potter... asta sigur e un paragraf care va intra în manualele de telenovele!
M. I.: Sa ma întorc acum de unde plecasem.
Ziceam ca e un nonsens apelarea telenovelelor ca „gunoi“ – în aceeasi masura în care e un nonsens sa fortezi o usa deschisa (cum poti deschide ceea ce e deja deschis?).
Telenovelele sunt gunoi, repet, în sensul unui obiect al carui circuit nu include, prin conceptul obiectului, posibilitatea unei arhive. Telenovelele sunt divertisment nearhivabil.
Altfel, daca dai cuvantului „gunoi“ un sens calificativ dpdv axiologic, ai si nu ai dreptate. Daca taxezi în general conceptul, îti raspund ca ele nu sunt gunoi pentru singurul target pentru care au fost create – si care nu te include. Mai exact, poate ca ai dreptate, dar este irelevant – pentru ca tu nu existi, nu esti „subiect“ în ceea ce le priveste. Telenovelele nu contin, în conceptul lor, un check-box în interiorul caruia autorul sa negocieze cu naratarul – cei doi sunt iconuri abstracte, evident – validitatea functiilor.
Dar îti dau dreptate în cea ce priveste ierarhizarea interna. Si o fac nu de pe pozitia unuia care nu a vazut în viata lui vreo telenovela.
E momentul sa îmi detaliez neignoranta în domeniu – dar m-am întins deja prea mult.
Hai sa o dam pe trivialitati. Ce zici de Natalia Oreiro? De Thalia? Adela Noriega? Ana Colchero? Corraima Torres?
Intreb asta pentru ca io sunt suficient de tampit ca sa urmaresc un film/ serial daca îmi place vreo puicuta de acolo.
Ct. S.: Toate au parul lung, buze siliconate si priviri umede, asa ca mi-e destul de greu sa fac diferenta între ele. Ca sa fiu rau si enervant, as spune ca sunt prototipul feminin din mintile sotilor de gospodine – categoria aia bautoare de bere la PET, cu maieuri patate de mustar si par din nas pana pe piept. Pentru ca divele tale sunt tot ceea ce nevestele lor cu sarmalute-n cap NU (mai) sunt (demult)/nu vor fi niciodata. Asta nu înseamna ca pentru mine Ileana Cosanzeana seamana cu vreo Zoe Petre...
Ca sa dau, totusi, un raspuns monumentalului tau excurs teoretic: Valdemor e îngrozitor si maret pentru cei care îl apreciaza pe Valdemor, cu tot cu lacunele/adausurile etice de rigoare. Pentru restul, Valdermor e doar îngrozitor. Telenovelele sunt atragatoare si stupide (ok, zi-le cum vrei: artificiale, simpliste, cliseizate) pentru cei care le înghit la pachet cu lacunele/adausurile etice si estetice de rigoare. Ramane de vazut ce e lacuna si ce e adaos.
Deocamdata, eu raman cu bibliografia minimala – „Sclava Isaura“ cap-coada si cateva minute absolut enervante din „Marimar“ sau „Tanar si nelinistit“, plus chestia necunoscuta de pe „Romantica“, de adineauri – si ma întorc la „Star Trek“. Aici, cel putin, sunt sigur care sunt adausurile: universalitatea temelor si a mesajelor (fara nici un fel de ghilimele, de data asta, pe universalitate), plus varietatea si actualitatea lor permanenta, plus subtilitatea, finetea si percutanta abordarilor – toate acestea, repet, pe acelasi calapod: bine vs. rau, schematizare a personajelor etc.
Acum te las pe tine sa ma lamuresti cum e cu divele latino si care sunt telenovelele pe care un intelectual onest si destupat nu ar trebui sa le rateze, cu pretul taierii de pe lista lecturilor a doua-trei volume din „Comedia umana“.
M. I.: Pai apropo de universalitatea temelor, ce e mai universal decat dragostea? Ca despre asta e vorba în telenovele... Presupun ca prin „universale“ ai în vedere luptele din Univers.
Cat despre recomandari – dom'le, n-as îndrazni sa fac vreuna d-asta. Dar:
- telenovelele argentiniene sunt cele mai misto;
- alea braziliene sunt oribile;
- din „Yago“ am vazut fiecare episod si în reluare, noaptea (e drept ca asta se întampla într-o vara cand am cam frecat menta);
- prefer oricand un serial argentinian unui endless shit made in USA gen „Tanar si nelinistit“, „Guiding light“, „Santa Barbara“ sau „Dragoste si putere“;
Unul dintre marile mele regrete e ca am luat la fac din prima si astfel am ratat sfarsitul la „Inger salbatic“ (în camin n-aveam tv).
Si nu ti-as dori sa ajungi pe o insula pustie cu Corraima Torres. In schimb, mi-as dori-o mie.
Ct. S.: Sper sa-mi ramana mie Deanna Troi, într-un hotel de lux din Miami. De fapt. speram asta la 17 ani, cand ma lasam prins în capcana: e frumoasa pentru ca toate personajele din serial cred despre ea ca e frumoasa.
Sunt plicticos în rolul de gica-contra, dar continuu sa însir evidente: nu e suficient sa agati o tema universala, trebuie s-o si prezinti într-o maniera credibila si decenta. Si, cum spunea una dintre invitatele noastre la dezbaterea din numarul curent – într-o telenovela nu exista autentic, exista doar kitsch. Iti indic citatul exact, ca sa nu ma mai chinui sa reiau teoria:
„In nici un caz. „Comedia umana“, sau orice alt roman al lui Balzac, Hugo, Zola
Insa poate ca telenovelele au si un rol pozitiv, de surogat de basme servite în regim fast-food, pentru omul asaltat de griji sau de plictiseala, în al carui stomac zac, nedigerate, cateva resturi de cultura fast-food. Citez diagnosticul, foarte precis, al celui mai faimos regizor de telenovele de la noi (tot din numarul curent, sic!): „Nu este pentru cei care cauta orice prilej sa-si vada prietenii si sa stea cu ei la despicatul universului. Nici pentru cei care îsi duc copiii la aer proaspat si îi învata cu rabdare diferenta între „am nevoie“ si „vreau“. Cum nu este pentru cei care înca vibreaza la vederea unui mugur de floare ori a unui apus de soare. Telenovela este pentru toti ceilalti! Si sunt atat de multi!!!“ (Andrei Zinca – în dosar, textul lui e cel mai puternic „pro“).
M. I.: Daca m-ai luat, fie si prin citate, cu cuvinte d-astea lungi comme „imuabilitate“, nu te mai presez cu raspunsul la întrebarea „Ce zici de Natalia Oreiro? De Thalia? Adela Noriega? Ana Colchero? Corraima Torres?“.
Ma declar înfrant si ma retrag.
Oricum, nu era nimic de capul lor.