Zdrente de umanitate
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura spectacolului » adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
In volumul din 1958 „The Affluent Society“, filosoful american-canadian John Kenneth Galbraith, multa vreme profesor la Harvard University, sustinea ca teoria economica clasica se dovedise valabila pentru perioadele de dinainte, caracterizate ca perioade ale saraciei. „Acum, arata el, ne-am transformat dintr-un stat al pauperitatii într-o era a abundentei, iar aceasta era necesita o teorie economica complet noua“. In ce consta ea în viziunea lui Galbraith? Pe masura ce societatea devine mai îmbelsugata, afacerile particularilor trebuie sa creeze, prin publicitate, noi nevoi în consumatori. In vreme ce genereaza prosperitate artificiala prin producerea de bunuri de consum si servicii, „sectorul public“ e neglijat. Pe masura ce multi americani au putut sa-si cumpere în rate obiecte de lux, parcurile s-au poluat, iar copiii lor au frecventat scoli din ce în ce mai prost întretinute, sustine Galbraith. El a fost adeptul ideii ca pietele vor furniza insuficient ori chiar vor esua în furnizarea multora dintre bunurile publice, în timp ce marfurile proprietate privata se vor gasi în exces datorita puterii industriei publicitare de a crea cerere artificiala fara legatura cu nevoile de baza ale individului. Cea mai importanta propunere a lui Galbraith a fost „Investitia în oameni“, program de educatie publica la scara larga destinat sa-i faca mai puternici pe indivizii obisnuiti.
Diferentele de clasa sociala se resimt acut si dureros de catre tinerii antieroi mai ales în ceea ce priveste potentialul de împlinire erotica. In piese ca „Adam Geist“ (regia Radu Afrim), „Plastilina“ (in doua montari, una a lui Radu Afrim si una a lui Vlad Massaci), „Disco Pigs“ (regia Peter Kerek) sau „SubUrbia“ (regia Aurel Palade), personajele sunt de cea mai joasa extractie. Fara nicio perspectiva, singurul mod prin care simt ca viata pulseaza în ei sunt drogurile si bautura. Intre dorinta erotica de cea mai mare stringenta si realizarea ei se asaza, de fiecare data, fara drept de apel, bariera saraciei. Femeile frumoase ca acelea de pe copertele glossy apar în „SubUrbie“ în masini superbe, PR-ite la case de productie de film sau muzica, înconjurate de tot haloul de inaccesibilitate dat de marea industrie de entertainment. Frustrarile pe care le genereaza barajul pus între splendorile lor sexy si neputinta baietilor de cartier de a ajunge la ele se decompenseaza, de cele mai multe ori, prin incalificabilul limbaj al obscenitatii. In toate spectacolele care antreneaza o mare violenta de limbaj, discursul personajelor rabufneste din mari si necicatrizate bube sociale si economice. Distanta foarte prolifica în crearea de situatii dramatice între a dori si a nu avea femei, obiecte, masini costisitoare, bunurile de consum care tin de standardul de viata visat, se acopera, de regula, cu interjectii imunde. Agresivitatea de limbaj e surogatul de putere al celor slabi.
In „La Société de consommation: ses mythes, ses structures (Paris, Gallimard, 1970)“, Jean Baudrillard îl citeaza pe Galbraith: „Nevoile nu sunt decat cea mai avansata forma de sistematizare rationala a fortelor de productie la nivel individual“. „Lumea obiectelor si nevoilor va fi, de aceea, o lume a isteriei generale. Exact cum organele si functiile dintr-un corp în transformare isterica devin o paradigma gigantica al carei simptom o înlocuieste si o ia ca termen de referinta, în consumism obiectele devin o vasta paradigma care desemneaza un alt limbaj prin care cineva vorbeste. Astfel, consumul este atat o ideologie cat si un sistem de comunicare (ca schimb) si poate fi vazut ca «exclusivitate a placerii»“. Placerea nu e scopul consumului, ci mai degraba rationalizarea ei, arata Galbraith accentuand ca adevaratul scop al consumului e sa sustina un sistem de obiecte. „Productia si consumul sunt unul si acelasi lucru în marele proces logic în reproducerea extinsa a fortelor de productie si în controlul lor. Acest imperativ, care apartine sistemului, intra într-o forma inversata de mentalitate, etica si ideologie de zi cu zi, iar siretenia extrema sta în forma de eliberare a nevoilor, împlinirii individuale, a placerii si belsugului.“
Personajele din piesele amintite sunt oameni care nu adera la un cod moral, nu au repere axiologice care sa le genereze un anume tip de comportament. Altminteri, lipsa unui sistem de repere etice le da si lipsa de coerenta comportamentala. De fiecare data cand personajele sunt sub presiune sau trebuie sa-si urmeze profitul sau bucuria micului avantaj de putere (regula e ca daca pentru cateva clipe poti sa te simti mai puternic decat oricine se nimereste mai slab, ocazia nu trebuie sub nicio forma ratata), franjurii de omenie, în alte situatii prezenti, se pierd fara drept de apel. Atitudinea xenofoba fata de vanzatorul arab din „SubUrbia“, pe care tinerii baieti de cartier îl exaspereaza e un bun exemplu. Adolescentul din „Plastilina“ îsi tradeaza prietenul cel mai bun în momentul în care simte ca un grup de baieti îl va molesta iar el poate sa participe la bucuria violentei, chit ca dupa aceea va reveni spasit la prietenul dintotdeauna. Lipsa de educatie al carei aparator se facea Galbraith în anii ’60-’70 le bareaza drumul catre un standard economic mai ridicat. Personajele din spectacolele amintite sunt constiente ca nu vor putea spera niciodata decat la meserii prost platite. Singura exceptie pare sa fie „Adam Geist“, cu tineri ale caror acte intra deja sub incidenta legii, adica cei care au optat sa fie recuperatori sau traficanti de droguri. Cazul extrem al acestui tip de umanitate se gaseste în „Disco Pigs“ de Enda Walsh, montat la noi de Peter Kerek la Teatrul LUNI de la Green Hours. O violenta greu de îngurgitat pentru spectatori, betia agresivitatii, extazul pe care îl dau ravagiile fizice facute asupra celuilalt sunt tema adiacenta (stupoare!) dragostei în acest spectacol.
Dar nu numai în ceea ce priveste cazurile individuale artistii tin sa reprezinte violenta pe scena, ci si la nivel de natiune sau etnie; asa se vede în spectacole cum sunt „Canibalii“, în regia lui Alexander Hausvater si „Casa de pe granita“, în regia lui Tompa Gàbor, ambele de la Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu. Daca unul trata, într-o abordare cu totul neobisnuita, cand e vorba de mult reluata tema, Holocaustul fara bruma de patetism, piesa lui Mrozek extrapoleaza cazul unul om simplu, care îsi vede casa si familia dezmembrate si batjocorite datorita intereselor marilor puteri politice din jur ce stabilesc ca noua granita sa treaca exact prin mijlocul locuintei sale. Individul nu conteaza în fata istoriei si ca atare poate fi violentat oricum fara scrupule si remuscari. Jucarie marunta în batalia oarba pentru putere, drepturile sale elementare sunt anulate doar cu scuze de duzina. La Alexander Hausvater, contrast între suferinta si comicul unor slabiciuni mult prea omenesti; la Tompa Gàbor, un grotesc apocaliptic accentuat prin coregrafia suculenta a lui Florin Fieroiu.
Pus în situatii limita, canibal si delator pentru a supravietui, dar uman în multe alte contexte, omul lui Hausvater e pitoresc, puternic individualizat prin gesturi edificatoare sau prin detalii fin relevate la nivelul actoriei, chiar daca spectacolul e unul de trupa.
Cu exceptia „Canibalilor“, rezultatul violentei în care traiesc indivizii este masiva depersonalizare. In urma socurilor repetate, personajele principale din „Adam Geist“, „Casa de pe granita“ si mai ales „Plastilina“ raman cu totul lipsite de vointa, devenind un aluat moale pe care oricine îl poate oricand modela/mutila. Deficitul de vointa, renuntarea de a-si alege scopuri pentru realizarea carora sa-si adecveze eforturile si trasaturile, care sa le dea contur si sa le unifice înspre ceva, transforma acest gen de personaje în obstacole neînsemnate în fata oricui ar dori sa le aleaga ca suport pentru exercitiile de putere. Singura exceptie sta în „Disco Pigs“, unde cuplul de adolescenti e sedimentat de o valoare, prietenia datand înca de la nastere. E unicul text din cele tratate (cu slabele exceptii din „Adam Geist“, dar acolo moartea o va distruge repede) unde o valoare devine piesa de rezistenta împotriva urateniei sociale, pe care, oricum, toate personajele au grija sa o îmbogateasca cu varf si îndesat.