Povesti nemuritoare
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura controversei » dosar
Autor: Mihai Fulger
Prima telenovela vazuta a fost – si e valabil, banuiesc, pentru majoritatea spectatorilor romani cu varsta de peste 23 de ani – „Sclava Isaura“ (1976). A fost, de fapt, si singura telenovela urmarita – sau devorata, daca preferati: am urmarit cu sufletul la gura fiecare din cele 100 de episoade ale sale si eram foarte nervos cand serialul era întrerupt de, sa zicem, informatii actualizate despre rezultatele „primelor alegeri libere“. Iar telenovela braziliana mi-a lasat sechele: si astazi, dupa 17 ani, daca m-ati trezi pe la trei dimineata, as fi în stare sa va fredonez cu ochii închisi – si fara voce – tema ei muzicala.
A urmat apoi serialul mexican „Si bogatii plang“ din 1979 (decalajul de un deceniu si ceva avea sa fie recuperat în scurt timp). Ei bine, de data asta nu am rezistat mai mult de 20 de episoade. Chiar daca nu vazusem prea multe pe atunci, mi s-a desteptat subit spiritul critic si am decis ca peripetiile orfanei Mariana sunt de-a dreptul penibile, iar telenovelele – curat mestesug de tampenie! De atunci, n-am mai urmarit cap-coada nici un episod al vreunei astfel de productii, chiar daca buni prieteni îmi spuneau, de pilda, ca unele telenovele argentiniene („Aur si noroi“, „Yago“ etc.) sunt chiar inteligente. M-am uitat de curiozitate la primele tentative bastinase, „Numai iubirea“ & co., dar cateva scene mi-au fost de ajuns pentru a-mi forma o idee.
Cat despre filmele indiene, pana în 1990 am vazut la cinema „Vagabondul“ (cu legendarul Raj Kapoor), „O floare si doi gradinari“ si „Lantul amintirilor“ (probabil au fost mai multe, însa numai pe astea mi le amintesc). Acum, cand zappez si dau peste vreunul, ma amuz cateva minute, înainte de a schimba canalul.
Ce au în comun telenovelele si filmele indiene este, cred eu, plotul melodramatic. Le diferentiaza însa cantecele: daca actorii din telenovele rareori verbalizeaza pe note, interpretii indieni canta – si danseaza în ritmul muzicii – în draci (sau, mai bine zis, se prefac ca o fac, pentru ca de fapt sunt dublati de cantareti profesionisti), indiferent de genul caruia îi apartine filmul în care joaca. Imaginati-vi-l pe Margelatu, între o samanta si un caft, glasuind o doina haiduceasca, sau pe comisarul Moldovan, împresurat de legionari si pregatindu-se sa sara de pe podul Basarab direct pe un tren în miscare, declarandu-si muzical adeziunea la PCR...
Acum cateva saptamani, citeam într-un cotidian ca producatorii de la Bollywood au ajuns sa filmeze si pe plaiurile mioritice. Poate parea de mirare daca ne gandim ce uriasa e India, dar, pe de alta parte, daca tinem cont de cate filme produce tara asta anual (între 900 si 1200, mai multe chiar decat Hollywoodul), e de înteles ca actorii ajung uneori sa se mai calce între ei pe picioare. Un alt element specific: în fiecare dintre aceste megaproductii putem vedea o mare de figuranti, ceea ce ma face sa cred ca putini sunt indienii care n-au prestat niciodata în fata vreunei camere.
Oricum, chiar daca vad (secvente din) telenovele sau filme indiene doar accidental, asta nu înseamna ca le dispretuiesc. Produse de consum cu functii similare au existat dintotdeauna si nu vor muri niciodata, asa ca ar trebui sa le acceptam asa cum sunt.
In final, le recomand iubitorilor de telenovele scurtmetrajul „Mana lui Paulista“ de Cristian Mungiu (delicios...) si cantecul care începe cam asa: „Spune tu, iubita mea,/ Ce-a facut iar Marimar:/ A nascut baiat sau fata,/ Oare cine-i este tata?/ Don Gustavo a murit,/ Fernando s-a-mbogatit,/ Esteban s-a operat, / Cat de mult el a visat...“