Locul în care nu s-a învatat nimic
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura controversei » dosar
Autor: Codruta Cretulescu
Telenovela. Care, în traducere fidela, înseamna „roman TV“. (Sub)gen popular, croit dupa chipul si asemanarea maselor, aceasta productie destinata exclusiv micului ecran (din fericire, rabufnirile de tip spin-off, cum a fost cazul cu „Lacrimi de iubire“, transformat în lung-metraj, sunt ignorate cu obstinatie) delimiteaza categoric între doua categorii, mari si late, de actanti.
Pe de o parte avem eroii, oameni saraci, needucati, dar buni precum painea lui Dumnezeu; pe de alta parte – în deplina opozitie cu ei – antieroii, oameni bogati, cu înclinatii faustiene (doar ca-si vand sufletul pentru bani) si comportament de clan. Nu exista nici o abatere de la aceasta împarteala pe tabere, pentru ca una dintre trasaturile principale ale telenovelelor o reprezinta tocmai lipsa tonurilor de gri. Personajele sunt plate, ori bune ori rele, si orice semn de rotunjire (reactii neasteptate si surprinzatoare, decizii inconsistente cu comportamentul prestabilit etc.) lipseste cu desavarsire.
La fel se-ntampla, însa, si de partea cealalta a ecranului, unde target-ul acestor seriale-fluviu e reprezentat preponderent de femei, eventual casnice, cu varste de peste 35 de ani (desi este îngrijorator faptul ca tot mai multe adolescente sunt familiarizate cu personaje de tipul Marimar sau Sarmana Maria, dar nu mai stiu precis cine e Ileana Cosanzeana) si carora le lipseste complet contactul cultural cu expresiile artistice autentice. Cu alte cuvinte, în acest target intra cam toti cei care n-au mai fost la cinema/opera/teatru/muzeu de pe la începutul anilor '90 (sunt, vai!, si destui barbati patrunsi de morbul Romantica sau Acasa).
Dat fiind publicul tinta, si luand în calcul principalul scop al telenovelei (se doreste a fi un gen didactic care sa produca o oaresce educatie morala primara, de inspiratie biblica si cu accent pus pe cele zece porunci), stau si ma întreb daca nu cumva aceasta metoda de predare nu este cumva mai eficienta decat cine stie ce tehnici pedagocice elaborate. Raspunsul tinde sa fie, totusi, nu! – pentru ca, personal, mi se pare o ipocrizie inimaginabila sa sustii ca porti stindardul moralitatii (în antiteza cu decadenta artei autentice, de exemplu), dar sa utilizezi, drept sursa primara pentru subiect, cam tot ceea ce se regaseste într-o emisiune de stiri de ora cinci care se respecta: crima, adulter, viol, furt etc.
Si, pentru ca tot veni vorba de subiect, nu pot fi de acord cu una dintre afirmatiile coordonatorilor temei, mai precis cu cea care mentioneaza diversitatea productiilor respective si o compara cu diversitatea serialelor americane pentru cablu sau a filmelor de la Hollywood. In cazul telenovelelor se poate vorbi despre diversitate doar în masura în care Juan devine Pablo, Maria devine Guadalupe, spaniola de Ciudad de Mexico se vorbeste cu accent de Buenos Aires, iar idiotul satului e înlocuit de nebuna care se joaca cu papusi si traieste la marginea padurii. In rest, avem de-a face cu un banal sablon lipsit de orice valoare estetica pe care se croiesc infinite variatiuni, importate de la o tara producatoare de telenovele la alta.
Elementul de originalitate lipseste cu desavarsire, iar privitorul este hranit cu aceeasi supa de supa de supa pe baza de melodrama romantico/lacrimogena pana cand se transforma într-un credincios caine pavlovian ce butoneaza telecomanda din „traidora“ în „querida“ si din „venganza“ în „perdon“. Si lobotomizarea-i gata, cu o eficienta mai mare decat a reusit vreodata orice ideologie totalitarista.
Teoretic, acest tablou dezolant al zombie-ului telenovelizat ar trebui sa-ti starneasca mila. Sa fii tolerant (în fond, între cei patru pereti ai casei proprii, fiecare face ce vrea) si sa îi gasesti justificari de genul „bietul om, atata-l duce capul“. Dar ce te faci cu apocaliptica imagine a somnului ratiunii ce naste monstri? Raspunsul e o trista ridicare din umeri. Sunt prosti, dar sunt multi (Motoc, cel care sustinea contrariul, si-a pierdut rapid capul), iar dispretul, desi întemeiat, oricum nu-i atinge. „Prost“, „dispret“, „toleranta“ – sunt cuvinte care pot duce lejer cu gandul la o reactie standard negativa tipica snobului cu pretentii si intelectualului cu ochelari. E mult mai corect sa-i spunem bun-simt.