Sari la conținut

Target pacatos?

articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12
» cultura controversei » dosar
Autor: Madalina Rosca
M-am lovit de atatea ori de tema pacatoaselor „telenovele“ încat am si eu la sertar discursul solid, bine batut în cuie, cu „mijloc facil de livrare a emotiei“ etc. Si daca acesta este genul de cronica pe care voiati sa-l cititi, atunci treceti la urmatoarea. Pentru ca astazi îmi fac mea culpa fata de telenovele. E posibil ca cei a caror varsta are prefix cu 1 sau n-are prefix deloc, crescuti cu „Dexter“ si sariti direct în „Sex and the City“ si „Lost“, fara nici un episod de novela, sa stie apriori faptul ca telenovela e cah, ca maneaua si semintele de floare, si s-o ocoleasca apoi cu toata convingerea, si pentru totdeauna. Dar cine zice ca în anii '90 nu s-a uitat macar la cateva episoade din „Sclava Isaura“ sau minte, sau n-avea înca televizor.

La începutul anilor '90 se rasturnau valori, idealuri, prioritati: Omagiu Conducatorului iubit devenea Jos Ceausescu!, CAP si IAS – Proprietate privata... Aveam sapte ani la Revolutie, cat baiatul din „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii“ (regia Catalin Mitulescu). In film, pustiul vrea sa-l omoare pe Ceausescu. In realitate, însa, pentru noi astia mici, întrebarile si problemele au aparut abia dupa ce lumea s-a dat peste cap: de ce doamna învatatoare si nu tovarasa? De ce Mos Craciun si unde e Mos Gerila? De ce e iconita deasupra tablei, în fata clasei, în loc de portret? Dar cel mai important – si nimeni nu-si putea da seama înca – era ca noi aveam sa fim prima generatie care se va juca mai putin. Din orele de sotron si elastic si leapsa redistribuiam pentru uitatul la televizor. Cine era fraier sa fie selectiv? Intr-o masura oarecare, toti am crescut putin cu telenovele – mai mult, suntem primii!

Noi, care avem între 20 si 30 de ani, am fost cei care-au stat treji în noaptea de 25 decembrie 1989. Dar în timp ce parintii nostri asteptau înfrigurati sa vada daca l-au împuscat sau „se-ntoarce“, noi ne bucuram ca se dau cu ocazia asta desene animate! Ce era sa facem cand a venit prima telenovela? Am înghitit-o. Tot blocul, toata strada se uita la „Sclava Isaura“. Pana atunci, chiar si saruturile fusesera cenzurate de la televizor, taiate cu sarg din rolele de pelicula, chiar daca în plin sarut se rostea o replica esentiala pentru povestea filmului. Nimeni nu se saruta la televizor, nimeni nu se atingea în filme, ca si cum lumea exterioara era cu desavarsire asexuata. Ei, si vine „Sclava Isaura“, cu biciuiri, cu crime fioroase (va amintiti de cei doi arsi de vii în hambar?), cu viol foarte dur... pana si în ultimul episod, cu cateva minute înainte de finalul filmului, mai murea cineva. Apoi a venit „Si bogatii plang“, si mai apoi „Kassandra“, cel cu vrajitoarea… Noi am învatat sa nu mai înghitim orice si ne-am repliat spre alte zone.

In '99 ma pregateam pentru admiterea la Facultatea de Film; facusem rost de înspaimantator de multe casete video. Stateam cu bunica, era bolnava si nu mai iesea deja de ceva timp din casa. Gatea, spala, îsi facea de lucru, dar la 5 si jumatate trebuia sa-l opresc pe Bergman, pentru ca-ncepea „Miramar“ (sau „Esmeralda“, nu mai stiu). Bunica îsi punea ochelarii cu care-o stiam dintotdeauna, îsi tragea scaunul mai aproape de televizor si oricat de tare ar fi fost, ea tot mai umbla putintel la volum. Era ora cea mai frumoasa de peste zi si, uneori, seara, îmi povestea ce s-a mai întamplat, iar eu primeam istoriile despre saraca fata oarba cu exasperare si revolta, pe sistemul celor de la Zob – „Hai, ca si tie îti plac telenovele/ Hei, numai mie nu-mi plac telenovele“. Bunica n-a apucat sa ma vada studenta la Film, dar sunt sigura ca pentru ea a fost mult mai bine sa petreaca timp cu „Esmeralda“ si „Miramar“ decat cu „Bergman“ si „Tarkovski“, cum ma cazneam eu sa o conving.

Am vrut sa strang opinii de la ceea ce, evident, constituie target-ul telenovelelor. Le voiam stranse la un loc pe telespectatoare, voiam sa le aud perorand penibil pe tema nuntii din finalul autohtonei „Lacrimi de iubire“. Ati fost vreodata într-o tesatorie? Huruitul îti mitraliaza sistematic urechile, lumina e slaba în încaperea uriasa si fara ferestre, ametesti de la praful înecacios si simti si sub limba scame si noduri. Ele (în mod inevitabil, hulitul target de telenovela), misca mecanic aceleasi manivele, în fiecare zi lucratoare, în trei schimburi, timp de patruzeci de ani din viata lor. Cu variatiuni de gatit, spalat, si, optional, cate-o bataie. Dar cand vorbeau despre Papi si Adela si Dan, li se mai îndepartau atele din ochi. Erau mai senine, unele zambeau si se confesau fara ocolisuri în fata camerei despre cum „ne retraim tineretea, maica“ sau „îmi amintesc si eu cum ma pupam în spatele portii. Ca si io ma pupam, sa stii, cand eram domnisoara!“. Si, în atmosfera îmbacsita si-n cadrul granulat, lor, tesatoarelor de pe sectie, le era mai bine cand vorbeau despre Papi.

Pot sa se taie toti copacii tarii ca sa se tipareasca exegeze despre penibilul genului. Nu spun „tarii cat mai multe“. Dar, pana la generatia care o sa copilareasca doar cu selectie de filme-cult, telenovela ramane un gen necesar.