Modelul Turgheniev
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura literara »
Autor:
Desi apare în 1933, o data cu „Patul lui Procust“, „Ioana“ sau „Maitreyi“, „Adela“ lasa impresia unei carti vechi, din alta epoca. Efectul nu e întamplator. Exista marturii potrivit carora ultimele corecturi de pe manuscris ale autorului urmareau accentuarea regionalismelor fonetice moldovenesti si înlocuirea unor expresii cu formule desuete, iesite din uz. Poetica lui Ibraileanu nu esueaza însa în filatelie, în banala ornamentatie filologica. Mai important decat vocabularul în sine e aici limbajul sentimentelor, camuflat în provocatoare falduri victoriene. De aceea plaseaza romancierul actiunea candva, la sfarsitul secolului al XIX-lea (iulie-august 189...), într-un spatiu provincial dar civilizat, ce nu admite încalcarea regulilor si a bunei cuviinte. O societate în care o aventura erotica de tipul celei traite de Emil Codrescu sa nu para bizara. Totusi, de ce sa nu fie cu putinta aventura oricand si oriunde? Sa fie oare sentimentele personajelor imaginate de Ibraileanu niste ciudatenii bune de pus la muzeu?
Cel mai mult îl va fi suparat pe Ibraileanu tocmai descriptia minutioasa a corpului feminin, tot mai frecventa în operele tinerilor scriitori ai vremii. Dezvaluirea aceasta îi pare un sacrilegiu, act condamnabil si nedelicat, care marturiseste nu numai lipsa de rafinament, ci si de sensibilitate
Intr-un fel, da. Asa cel putin ne lasa sa întelegem paginile în care criticul scoate în evidenta efectele nefaste ale progresului social galopant asupra psihicului uman. Odata cu mutatiile care au loc în societate se schimba radical si comportamentul, si sentimentele oamenilor. Iubirea se transforma si ea, sub presiunea noilor realitati. Cel mai cumplit fenomen al lumii moderne i se pare lui Ibraileanu asa-numita emancipare a femeii, egalizarea sociala si politica a celor doua sexe între care, în sfarsit, s-a facut pace. Gata cu discriminarile falocratice! Gata cu sclavagia milenara! Dar unde a disparut femeia? – se întreaba, nelinistit, criticul iesean, spre indignarea reprezentantelor sexului frumos, dar fara slabiciuni. In nici un caz inferior. Ibraileanu, misogin?
De vreme ce criticul încearca sa se dezvinovateasca – nu fara umor, dovada ca nu se simtea (si nici nu avea de ce) cu adevarat culpabil -, în cateva articole din „Viata Romaneasca“, înseamna ca atitudinea sa a nemultumit, totusi, o parte a publicului cititor, de n-o fi cumva vorba de o simpla pezumtie. „Sper ca nu voi fi atacat de misoghin“ – spune Ibraileanu – pentru ca „diferentierea totala a sexelor e o iluzie. In orice barbat e si o femeie (în unii scandalos de mult, cateodata penal de mult) – si invers“. Apoi, „în viata omenirii femeia are un rol tot atat de mare ca si barbatul. Ea are mai dezvoltate unele însusiri sufletesti, barbatul pe altele. Toate sunt necesare, indispensabile. A caror suma e superioara (...)? Problema otioasa“ .
Cum se explica, totusi, nemultumirea fata de emanciparea femeii? Nu prin ura, în nici un caz. Si nici prin cine stie ce complexe sau resentimente. Admirator al delicatetii si gingasiei, criticul constata, suparat, ca modernitatea a deteriorat tot mai mult frumusetea feminina. I-a rapit gratia si misterul, obligandu-le pe urmasele Evei sa joace un tot mai pronuntat rol social. Sa se expuna, sa-si exhibe mereu trupul si sufletul. Intr-adevar, cel mai mult îl va fi suparat pe Ibraileanu tocmai descriptia minutioasa a corpului feminin, tot mai frecventa în operele tinerilor scriitori ai vremii. Dezvaluirea aceasta îi pare un sacrilegiu, act condamnabil si nedelicat, care marturiseste nu numai lipsa de rafinament, ci si de sensibilitate. Iata ca începe sa se contureze deja o conceptie erotica interesanta, agrementata cu putin sentimentalism, în doze suportabile, fara intruziuni puritane. Optiunea estetica a romancierului Ibraileanu nu sufera de nici o concesie facuta publicului, în vederea camuflarii faptelor si amanuntelor biografice inavuabile. Poate ca, într-adevar, amorurile turghenieviene nu sunt posibile oricand si oriunde. Dar este amorul lui Emil Codrescu ... turghenievian?
Prozatorul rus nu e, însa, decat în unele (cele mai multe) privinte citabil ca sursa a romanului scris de Ibraileanu. „Adela“ ramane, în cele din urma, un text greu înseriabil. Si asta datorita amestecului original de elemente vechi si noi, pe fondul unei sensibilitati de crepuscul. Are ceva, pe latura sentimentala, din proza lui Duiliu Zamfirescu – de la care ar fi putut împrumuta (vezi nuvela „O muza“) motivul melancolic al iubirii tarzii, între fiinte de varste foarte diferite. E si un roman liric-estetizant, plin de toata poezia naturii transformata în obiect de contemplatie artistica. Pentru ca – ne avertizeaza criticul – „psihologismul exclude natura“. Iar substanta cartii o constituie, fara îndoiala, analiza sufletului – mai exact, a ecourilor transmise de imaginile concrete ale femeii iubite. Femeia si natura înconjuratoare, între acesti poli (de n-o fi cumva vorba de unul si acelasi lucru) se desfasoara examenul autoscopic al personajului.
Pe langa graunciorul rozaliu si usor parfumat al trairii sentimentale, romanul pastreaza în general tonul acela impersonal, cenusiu fara platitudine, de observatie rece, care împiedica efuziunile destrabalate si nu lasa deschisa nici o supapa pentru expurgarea drojdiilor sufletesti. Pe linia aceasta, modelul inegalabil ramane Flaubert, maestrul disectiilor impecabile de la care prozatorii moderni au învatat lectia benedictina a scrisului perfect si a renuntarii la sine. Receptat probabil prin Maupassant, pe care Ibraileanu l-a frecventat asiduu, autorul „Ispitirii Sfantului Anton“ lasa urme adanci si în „Adela“. Dar numai gheara leului ajunge deodata la os, facand sa tasneasca sangele în valuri. Iar Ibraileanu a fost scutit de asemenea întalnire nefasta. Oricat am cerceta posibilele izvoare, e limpede ca nici unuia nu-i datoreaza prea mult romanul criticului iesean.
Daca asa stau lucrurile, cum ramane cu autorii cel mai des citati, cu Goethe, Fromentin, Proust? Cu Benjamin Constant ori Madame de La Fayette? Bine, dar astea sunt reperele clasice pentru orice roman psihologic de factura analitica sau sentimentala. Intre Lotte si Adela, de pilda, sunt cateva asemanari, pe linia tipologiei femeii tinere, care plesneste de sanatate. Dar Adela e mai sofisticata, are o nota aristocratica absenta la eroina titanului de la Weimar, parca mai onctuos burgheza, mai natural-animalica în cruzimea ei inocenta. Apoi, „Suferintele tanarului Werther“ mizeaza într-o mult mai mare masura pe efectul spectaculos-melodramatic, generat de precipitarea insuficient motivata a protagonistului. Si între Dominique si Emil Codrescu se pot identifica oarecare afinitati. Situatia e însa moralmente mult mai impura, la fel ca în romanul lui Goethe, întrucat femeia iubita este si ramane sotia sau logodnica altuia. Iar existenta unui al treilea trivializeaza povestea de dragoste, coborand-o la nivelul bulevardier al povestilor cu încornorati si femei întretinute, duplicitare mai mult prin natura lor decat din constrangere sau fatalitate.
„Adolphe“? In ciuda episoadelor de mare tensiune dramatica, creatia lui Benjamin Constant e o naratiune mai degraba ironica – poate si datorita decalajului de varsta care înclina balanta de partea femeii. Ca si în „Forte comme la morte“, de care Ibraileanu aminteste adesea, tragedia incompatibilitatii în dragoste se poate transforma în ridicola inadecvare, accentuata de neputinta acceptarii declinului inevitabil si de îndaratnicia de a te agata cu disperare de niste iluzii. Moralistul din „Privind viata“ spunea chiar ca singura varsta potrivita pentru amor e prima tinerete, care mai pastreaza ceva din candoarea copilariei. De la 30 de ani încolo, iubirea asa-zis pasionala devine ridicola, caraghioasa. Dar nu numai iubirea, ci „toate lucrurile omenesti pot parea comice, afara de unele acte naturale, care sunt odioase ori ridicole“(cf. „Privind viata“). Intr-adevar, exagerarea trivializeaza si arunca în derizoriu orice sentiment, indiferent cat de autentic ar fi. Neîntrecut în sugestia amestecului de ironie si sublim sufletesc ramane tot Flaubert (merita amintit macar pasajul întalnirii din „Educatia sentimentala“ dintre Frédéric si Madame Arnoux, de la care barbatul primeste ca ofranda o suvita din parul albit de trecerea anilor).
In fine, „Principesa de Clèves“ e o carte infuzata prea mult de spiritul confesionalului, de nelinistea metafizica a lui Pascal si de partea întunecat-pesimista din La Rochefoucauld, ca sa putem invoca o influenta cat de cat credibila. Atunci? Poate Proust?
Intr-o oarecare masura, cu siguranta! In primul rand, intuitia elasticitatii timpului afectiv, care se comprima, tot, în prezent. Din acest unghi, amintirea nu mai e o simpla evocare, pentru ca actualizeaza trecutul si îl redimensioneaza afectiv. Totusi, procedeul memoriei afective trebuie invocat cu rezerve, pentru ca Ibraileanu organizeaza foarte logic „amintirile“ personajului, chiar daca fragmentele de jurnal ale doctorului Codrescu nu se succed dupa principiul rationamentului silogistic. Proustian e si rafinamentul usor pervers, maladivitatea discreta a personajului. La fel, poetica manierista a iluziei, care transforma obiectul pasiunii, cu tot cu lumea din care face parte, într-o creatie a spiritului contemplativ, rod al imaginatiei pure, desprinse de orizontul meschin al realitatii. Nu e proustiana reflectia morala, tributara unei conceptii dualiste – pe de o parte, pesimismul biologist cu note agresiv materialiste, ce reduce omul la o inutila excrescenta organica; pe de alta parte, cultivarea exasperata a vointei de iluzie. Pozitivism si idealism. Darwin citit prin Schopenhauer si Nietzsche. In orice caz, pe langa autorul francez, Ibraileanu pare un barbar cultivat în pripa. Un eretic incapabil sa asimileze subtilitatile doctrinei. Proust e infinit mai complex, reusind sa orchestreze o diversitate uluitoare de conceptii, idei si trairi într-o viziune coerenta, de coplesitoare profunzime si unica frumusete. Mult mai modest, romanul criticului de la „Viata Romaneasca“ suporta însa foarte bine alte comparatii. De la înaltimea geniului proustian, putini scriitori pot fi identificati fara riscul confuziei. Dar autorul „Adelei“ îsi stia foarte bine limitele, care erau nu atat ale sale, cat ale literaturii în care scria. Si de literatura noastra era mai aproape si mai usor de asimilat Turgheniev.