Ghicitoare
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura literara »
Autor: Nicoleta Salcudeanu
In critica literara, aidoma devenirii pur si simplu, exista si o boala a cresterii, cand articulatiile, ligamentele profesionale abia de se consolideaza, sunt nesigure si fragile în cautarea unei oarecare statornicii. Asta vine laolalta cu furtuna descoperirii de sine, buimacitoare si euforica. E adolescenta critica, indiferent la ce varsta se instaleaza ea. Sunt si cazurile rare cand criticul se naste gata matur. Criticul cinstit cu sine, scapat de-acum de turbulentele încercarilor, trebuie sa-si recunoasca nestanjenit etapa „pasilor pe nisip“, cum însusi Lovinescu o facea la vremea lui. Si chiar de este uneori penibila boala cresterii, de cele mai multe ori, cand e vorba de un critic pur-sange, e în primul rand benefica. Adolescenta critica mai presupune o descatusare a limbajului, o bulimie a lui, o limbutie exaltata; betie de cuvinte.
O presupusa temeritate ce uneori – nu e cazul nostru – nu-i decat fanfaronada goala sau pur si simplu descoperirea candida si exultanta a cuvantului. Mai înseamna uneori degringolada axiologica si partizanat – nevoia de dragaleala intragenerationista, locala sau tutoriala fiind înca atat de acuta. Darzenia critica se simte parca mai în siguranta de dupa pulpanele generatiei sau ale mentorilor, chiotele razboinice parca mai protejate sub protectorat. Destoinicia vine mai pe urma. Se pot numara pe degete criticii ce s-au nascut gata maturi. In rest, marea majoritate a trecut prin asa ceva si trebuie spus ca nu e o boala rusinoasa.
Iata ca, dinspre dulcele targ, se configureaza de-o iesire din adolescenta critica la pachet. Doua voci tinere rasuna cam pe-aceeasi struna. Ambele voci sunt euforice, jucause, discursul e hatru, sfatosenia moldava le e comuna. Cei doi scriu unul despre altul, cum altfel?! si totodata despre cei din proximitate, ieseni de-ai lor, de-ai zice ca literatura romana contemporana se compune din scriitori bahluieni, mustati, favoriti si rochie. Se simt adieri „cajvane“ prin preajma. Amandoi afiseaza un curaj dezinvolt, dar uneori de tip farfuridibranzovenesc. Schimbarea de voce se contracareaza cateodata prin imitatie de voci, ori ca se imita între ei, ori ca imita pe cineva mai „din capul trebii“. Ambii bajbaie înca între critica foiletonistica si istoria literara, fie ea si recenta. Dar, lasand gluma de-o parte, amandoi sunt talentati, simpatici si cu patalamaua de maturizare deja în buzunar. Acum ca ghicitoarea a fost formulata, sa vedem diferentele. Inzestrati deopotriva, cu vocile în certa devenire, aptitudinile lor sunt totusi diferite. Daca unul pare mai degraba destinat foiletonisticii, celalalt pare mai degraba sortit misiei de istoric literar. Daca n-ati ghicit cine sunt cei doi tineri critici, iata dezlegarea: Bogdan Cretu si Antonio Patras, caruia i se si cuvine aceasta cronica. Cum despre talentul, verva, dar si imprudentele de crestere critica la Bogdan Cretu am avut deja ocazia sa ma pronunt, confratele sau merita acum atentia. Antonio Patras a debutat ca foarte bun istoric literar, publicandu-si în volum teza de doctorat: „Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara“, Editura Universitatii „Al. I. Cuza“, 2003, volum întampinat bine si pe buna dreptate. A continuat apoi în format de scriere secventiala cu volumul „Fragmentarium“, Editura Timpul, Iasi, 2006.
Cartea e alcatuita din calupuri de critica de întampinare, lectura la prima mana, cum ar veni, dar si din comentarii de istorie literara, de recitiri asadar. In ce le priveste pe primele, la o radiografie rapida, se descifreaza o anume criza a valorii, o axiologie tulburata de o perspectiva mioapa, viciata de localism. „Culoarea locala“ ar fi meritat contrasa ca tablou de familie condensat, astfel ca restul cronicilor sa fi respirat într-un spatiu mai relaxat. E prezumtios sa reprosezi cronicarului ca scrie despre concitadini, e ca si cum ai reprosa bucurestenilor ca scriu despre bucuresteni, dar cand tributul local e prea vizibil, el trebuie temperat. Cronicile, în fond, respira un aer vioi, sunt ritmate, placute. Cand ele depasesc perimetrul local, tonul devine mai controlat, mai disciplinat. Judecatile critice sunt corecte, demonstratiile curg dupa o logica armonioasa, tresalta uneori observatii originale, dar o anume cumintenie le niveleaza. Parca se simte un soi de disconfort al foiletonistului fata cu autorul (iar nu cartea) pe care îl scruteaza. Jerbele de aplomb, destule, sunt trase repede înapoi precum panglici din vant. Limbutia bonoma, dezinvoltura ludica par haine de împrumut prea largi. Se simte efortul vocii în schimbare si o anume inadecvare a tonului, parca împrumutat.
Sunetul devine clar, limbajul se desteleneste si curge armonios din interiorul istoriei literare, în schimb. E drept, nu se poate vorbi despre istorie literara propriu-zisa, cand critica criticii e diluata prin eliminarea referintelor bibliografice. Procesul de revalorizare e mai degraba diafan cand nu e tras prin furcile caudine ale interpretarilor anterioare. Mai curand poate fi vorba de recitiri. Foarte bune si proaspete recitiri. Aici se regaseste timbrul autentic al lui Antonio Patras. Cand astazi, din generatia ce vine, se pot numara pe degete cei ce îsi îndreapta atentia catre acest domeniu, literatura romana privita în racursiu, exceptionalitatea gestului tanarului critic pare sa-i ofere acestuia sansa unui drum al sau si numai al sau. Atentia îndreptata spre zone mai putin frecventate, cum poezia si teatrul lui G. Calinescu, bunaoara, sau textele de tinerete ale lui Eugen Ionescu, revizitarea sistemului de valori lovinescian, toate acestea deschid perspective de o prospetime indiscutabila si dau seama asupra unei voci critice pline, pe deplin îndreptatite. De departe cea mai interesanta contributie este aceea referitoare la Ibraileanu. Succint, dar percutant, sunt enumerate greselile de lectura privitoare la mentorul „Vietii Romanesti“, unele voite, altele nevoite, unele sub vremi, altele nu, dar profund eronate. E un adevar acela ca nu se bucura de o receptare prea cordiala din partea generatiilor mai noi. E iarasi drept ca opera sa a trecut prin deformarea criticii ideologizante a anilor ’50. E profund adevarat ca „criticul de la «Viata Romaneasca» nu judeca literatura doar ca produs social, ca expresie a luptei de clasa, si era constient de importanta criteriului estetic“. Observatia ca „multe dintre articolele sale sunt scrise neglijent, într-un limbaj uneori imprecis si nestrunit conceptual“, dar si ca aceste texte, „adesea deficitare sub raport stilistic si compozitional, respira în ritmul viu al gandirii, cu pauze si reveniri succesive asupra unor detalii si idei catalizatoare“ e justa. Unele din aceste idei sunt reluate concentric tocmai pentru o cristalizare conceptuala mai riguroasa. De altfel, aceste toate lucruri au fost nuantate cu mare acribie de critica din perioada „dezghetului“, pe nedrept ignorata de Antonio Patras, cum tot pe nedrept, desi Ibraileanu „a reusit sa castige o glorie atat de durabila ca romancier, în timp ce de opera sa propriu-zis critica nu se mai ocupa decat o mana de specialisti“, tanarul critic se preocupa, pe un spatiu mult mai generos, tocmai de Adela (o analiza deosebit de subtila, de altfel), în defavoarea operei critice propriu-zise. Observatiile enuntate cu privire la aceasta ar merita desprinse de analiza romanului si dezvoltate rand pe rand, filtrate în prealabil, fireste, prin reabilitarile anterioare ale criticii romanesti, cele ce au facut posibila o lectura curata, dezideologizata a criticului „Vietii Romanesti“. Antonio Patras cunoaste cu siguranta aceste contributii capitale ale predecesorilor si dispune de o vocatie rara pentru a duce la bun sfarsit o astfel de lucrare. Tanarul iesean poate deveni, dintr-un recititor sagace, un istoric literar de prima mana.