Viata si (mai ales) faptele
literare ale lui Bogdan Popescu
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Povestea buna e legata indisolubil de generozitate. Cu cartile marilor povestitori sub nas, ai întotdeauna senzatia ca acestia sunt spirite generoase, care nu pregeta nimic din imaginatia lor pentru a-ti face festinul cat mai placut. Pentru ca, vorba aia, „au de unde“, prozatorii de acest tip îti întind totul pe masa si te lasa sa te ospatezi cu nesat. De aceea, povestitorii adevarati sunt mari risipitori, care-si cheltuiesc „mijloacele“ fara sa se gandeasca la scrisul de maine, sau spirite indiferente, carora nu le pasa ce povestesc, atata timp cat naratiunea curge firesc. Fara o doza de gratuitate si de risipa, povestirea n-ar avea niciun sens.
Si n-am exagerat cu nimic prin cuvintele usor mistice pe care le-am pus la bataie pentru a introduce cel de al doilea volum al lui Bogdan Popescu, „Cine adoarme ultimul“. Caci, senzatia care nu te paraseste nicio clipa pe parcursul celor peste 400 de pagini e cea de abundenta a imaginatiei. Prozatorul povesteste cu atata calm interior si cu atata nepasare fata de orice trend literar, încat discutiile cu privire la „reîntoarcerea prozei romanesti la poveste“, agitate mult în ultimele luni, devin pure sloganuri critice.
Nu un story întreg, ca la carte, propune romanul „Cine adoarme ultimul“, ci un model de naratiune-ciorchine, în care povestile se ramifica la nesfarsit. E, de altfel, si secretul dezinvolturii lui Bogdan Popescu: în acest tip de scriitura, fiecare cuvant sau fraza poate sa conduca naratiunea pe o pista diferita. Prozatorul întretine iluzia ca e doar o întamplare faptul ca ne-a spus povestea asta, si nu alta, la fel de minunata. Si mai importanta e, însa, sugestia ca ramane întotdeauna un fond nepovestit, care ameninta cu o explozie imaginara de proportii, întrecand pana si luxurianta actuala. Si daca credeti ca exagerez, iata întreaga strategie narativa, pusa de prozator pe seama unui personaj din roman: „Batranul îl prinsese de multe ori pe Ectoras pe acolo si-l învaluise de fiecare data în vorbe mestesugite, în amanari ce pareau a nu avea sfarsit, în povesti care nu se terminau, caci dadeau mereu dintr-una într-alta, nedumerindu-l si fermecandu-l pe tanarul ascultator“.
O hagiografie vesela
S-a rostit înca de la început numele lui Gabriel Garcia Marquez ca posibil parinte literar al lui Bogdan Popescu. Daca împletirea fireasca a fabulosului cu realul poate justifica trimiterea, cele doua tipuri de proza difera, totusi, pe ici, pe colo, prin partile esentiale: în primul rand, „Cine adoarme ultimul“ e irizat de o viziune parodica si umoristica, pe care imaginarul prozatorului columbian o exclude total. E doar pe jumatate exact sa faci referire la lumea din Macondo, întrucat acolo eroii erau oarecum tipizati si respirau aerul închis al supraumanului. Dimpotriva, Satul cu Sfinti al lui Bogdan Popescu e populat doar de oameni în toata puterea cuvantului, ca sa zic asa. „Cine adoarme ultimul“ e un roman mitic doar în masura în care cuprinde si parodierea din interior a mitului. Caci nu e sfant, cu siguranta, Foiste, profesorul suplinitor din sat, care sufera de o „boala“ careia unii mai carcotasi îi spun alcoolism. Nici Ectoras, zis si Repetentu, un pierde-vara care cheltuieste banii parintilor preocupati din greu sa-l scolarizeze. Cu atat mai putin sunt de pus în iconostas Cap de Sobolan, primarul care si-a alungat familia, Tatapopii, prototipul afaceristului absolut, sau Mihai Enin, cel acuzat de uciderea a doi consateni.
Si cu toate astea, as spune ca sintagma „Satul cu Sfinti“ nu e doar o nascocire ironica. Caci, daca personajele lui Bogdan Popescu nu sunt sfinti de la mama lor, nu e mai putin adevarat ca ei îsi dobandesc aceasta aura prin tamaierea narativa la care sunt supusi. Din acest punct de vedere, „Cine adoarme ultimul“ îsi merita, într-un fel, titulatura de scriere hagiografica, chiar daca ea e nitel smintita: personajele nu sunt, ci devin sfinti, datorita povestilor care îi înrameaza. Cele mai sigure strategii de a-si „canoniza“ personajele sunt schematizarea si repetitia. La fel ca în cazul sfintilor cu moaste în regula, numele fiecarui personaj poate fi legat de cate o întamplare fondatoare, care sa-l legitimeze în interiorul comunitatii. Naratiunea ramificata a lui Bogdan Popescu revine, mereu, din unghiuri diferite, la aceleasi gesturi fondatoare din vietile personajelor sale: Cap de Sobolan, primarul, e cel care a creat o revolutie în satul de pe Campia Dunarii, instigand oamenii sa-si retraga vacile de la colectiv. Nea Mitu Pacatosul a ramas în memoria comunitatii ca singurul care nu a crezut ca oamenilor le pot creste aripi. Soldatul Catanuta a daramat casa profesorului si „distinsului om de cultura“ Foiste. Asadar, daca gesturile personajelor sunt departe de a putea fi plasate în naratiuni care încep cu „Viata si faptele lui…“, în schimb, perspectiva, usor distantata, întotdeauna ironica si comica, împaciuitoare si tandra, le transforma în adevarate icoane. In treacat fie spus, siguranta cu care prozatorul manuieste registrele stilistice – eufemizarile, pastisa, ironia sau intertextul – îl ajuta sa „traduca“ cu usurinta niste fapte reprobabile în acte exemplare. De un haz nebun e procesul-verbal al profesorului Foiste, prin care acesta notifica militiei, într-un stil flamboaiant, pierderile suferite în urma distrugerii colibei parintesti. Nu ma pot abtine sa nu citez un fragment din acest amestec poetic-kitsch, care da seama, însa, de capacitatea prozatorului de a crea o lume în mic, de a pune în abis, acolo unde am fi crezut ca e vorba de o simpla parodie. Caci, într-un fel, ridicolul proces-verbal reface în negativ întregul univers în care se misca Foiste. Redau, asadar, doar un pasaj din bombastica enumerare: „Rog sa se ia în seama ca distruse au fost de asemenea multe lucruri ce-n inima mea îsi gasisera adapost statornic. Voi face, în continuare, un rece inventar, ce nici pe departe nu va acoperi adanca suferinta si dorul cel neostoit. Doua prize de curent electric si doua întrerupatoare – amintiri, cu toatele, de la vechea scoala din sat, cu putin înainte de a fi abandonata cladirea în folosul celei noi, la care trudisem si eu ca un caine. Un ibric de cafea din arama facut numai din ciocan de un mester faurar – valoare uriasa, avand în vedere ca nici nu se compara cu ciurucurile de tabla smaltuita care se gasesc în comert si care se gauresc si se lasa podidite de rugina dupa nici cinci ani de folosire. Chiar daca e turtit amarnic, se pot înca observa finele gravuri ce-l împodobesc si reprezinta o corabie cu panzele umflate de vant, valuri de apa serpuite, un soare vesel si, mare cat toate acestea la un loc, un turc cu turban împletit cu mestesug, mustati subtiri, salvari, ilic si iminei, ce se bucura de tabietul narghilelei“.
Intre realism si onirism
Pe langa dimensiunea parodica, un alt element care desparte definitiv Satul cu Sfinti de Macondo e perspectiva. Daca istoria satului era acolo relatata de o voce abstracta si impersonala, în „Cine adoarme ultimul“, aceeasi istorie e rezultatul unor interpretari si reconsiderari multiple. Sub pretextul unui dialog neîntrerupt, cei doi naratori principali, profesorul suplinitor Foiste si Repetentu, studentul neserios, oarecum înstrainat de sat, refac, într-o maniera proprie, istoria fabuloasa a tinutului. Daca fiecare avea la început o stilistica particulara si un destinatar diferit (Foiste le vorbeste elevilor în cadrul unei scoli de vacanta, iar Repetentu îi scrie unui prieten de la oras), mizele confesiunilor se modifica aproape insesizabil, iar relatarile celor doi devin o subtila batalie încrucisata pentru „memoria“ Satului cu Sfinti.
Multe pasaje din proza lui Bogdan Popescu trimit la topos -ul creatorului care sustine, ca la Eminescu, lumea „în fiinta“. Daca, în general, întamplarile oamenilor din Satul cu Sfinti sunt ordonate de visele „Celui ce Doarme“, în ultima perioada, acesta a început sa oboseasca vizibil si trebuie înlocuit. Aici intervine perspectivismul romanului: nu numai ca nu exista o mitologie unica sau monolitica, ci, mai mult, cateva dintre personaje îsi disputa fatis punctul de vedere asupra ei. Excelent e pasajul cu Tusa, o baba din sat ce preia, o zi pe an, în absenta Celui ce Doarme, întamplarile satenilor si le imortalizeaza în aluat. Painea (Ploconul) femeii devine un al doilea scut al lui Ahile, care cuprinde, în mic, viata întregii comunitati. In plus, metafora „celui care adoarme ultimul“ nu e decat o încifrare a luciditatii (si singuratatii) creatoare. Iata fragmentul care expliciteaza, într-un fel, titlul romanului: „Ne întindeam în pat si unul dintre noi spunea: «Hai, cine adoarme ultimu’ e prost!» Cum adica «cine adoarme ultimul?» Nimeni n-ar fi putut spune asta în afara de cel care chiar adormea ultimul, însa n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului. Toate întrecerile la somn se terminau la egalitate“. Aluzia e reluata în pasajul final al prozei, cand Foiste si Repetentu, angajati pana atunci într-o competitie pur verbala pentru „memoria“ satului, se înfrunta în sfarsit direct, chiar cu pretul mortii. Cel ce adoarme ultimul se va transforma în Cel ce Doarme însusi, stapan imaginar peste vietile si întamplarile satenilor. Prin „cronicile“ lor, cei doi si-au castigat dreptul de a participa la cursa finala pentru crearea propriului Sat cu Sfinti.
Asadar, nota fabuloasa si mitica a romanului se evapora, ea însasi, sub sugestia ca scenele supranaturale nu sunt decat fantasme individuale. Ceea ce la început parea supranatural poate fi explicat, fara a iesi din limitele realismului, printr-o dimensiune onirica a scriiturii. In Satul cu Sfinti apar îngeri împleticiti, cai care vorbesc sau popi cu cozi de guster, pentru ca în naratiunea lui Bogdan Popescu a intrat însusi morbul perspectivei. Miticul sau fabulosul exclud, prin natura lor, alternarea unghiului de vedere si varietatea interpretarii. De altfel, alunecarile de perspectiva dau întreaga complexitate, aproape ametitoare, a romanului. Prozatorul nu-si marcheaza granitele cand trece dintr-o dimensiune în cealalta, caci visele cele mai idilice se altereaza rapid, dar firesc în cosmaruri, iar incidentele cele mai grave sunt relatate cu o detasare stranie.
N-are rost sa ne ascundem, asadar, dupa degete: „Cine adoarme ultimul“ nu e doar un roman valoros, ci o capodopera a literaturii noastre postrevolutionare. Din ultimii ani, doar „Cruciada copiilor“ a Florinei Ilis i-ar putea face concurenta. Si n-am umflat cu nimic judecata critica, nici n-am riscat deloc, asta-i purul adevar. Jur pe toti sfintii ca-i asa.