Drumul spre miazanoapte
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
„Se-aud cocosii cantand. E poate-un început de noapte,/ un urcus la munte, o nastere de zmei!/ E poate clipa ratacita, înfipta în pieptul meu strabatut/ de-artere si muschi si bureti proaspat culesi de mare./ Incremenesc ca altadata, cu ochii atintiti/ la lumina stelelor vara./ Astept ca regi mici si mari sa-mi devasteze ficatul/ si cartile. Aho!/ Aho, voi regi mici si mari!/ Nu ploua, dar vor rasari din pamant herghelii salbatice./ Nu fulgera,/ Nu tuna,/ dar vor izbucni incendii în lumea ivorie, în osul stern,/ în stejaris./ Aho! Aho! Daca privesc în jos, se crapa, pana la radacina,/ pamantul./ De-mi oglindesc chipul în ape curgatoare,/ mi se subtiaza baierele inimii si fata mi se umple de bube/ iar din brate îmi tasnesc viermi vii si albi,/ în loc de alte scursori./ Se-aud cocosii cantand: moartea-i pe sfarsite.“
Simtim mirosul ierbii, auzim ropotul cailor si descantecele satenilor, îi vedem pe mama „cu trupul ratacit între hotarul hainelor sure“ si pe bunicul Alexa citind „cu urechea“.
Greu de crezut ca, dupa acest „Sfarsit al mortii“, poate curge o cronica obisnuita despre un poet neobisnuit, plecat din lume la scurt timp dupa aparitia volumului „Dejun sub iarba“. Versurile de mai sus ar putea fi ele însele descrierea cea mai vie a unei poezii atat de ambitioase cum este cea a lui Ioan Flora. Oricat de cinstit sau profund, orice comentariu la versul sau, orice exercitiu hermeneutic raman palide aproximari. Nepermitand repetitia care este orice forma de parafraza sau explicitare, literatura poetului nascut si, într-un fel, ramas în Banatul Sarbesc fuge din fata textului critic. Pentru a nu trivializa fara speranta si fara scuza, discursul meu despre discursul lui nu poate fi decat participativ, constatare pe care am facut-o si scriind o recenzie la ultimul sau volum, acum mai bine de doi ani.
Combinatia magica
Despre eleganta antologie „Intrarea în casa. Poeme banatene“, recent publicata de Brumar, urmand drumul poeziei lui Ioan Flora asa cum l-a vazut el însusi, ar fi de spus ca subrezeste zdravan puterea cititorului de a ramane detasat, prinzandu-l viguros în scene de impact. Forta versului sau, prea putin sau deloc schimbat în cei treizeci de ani de scris, este si ea o constanta. Fiind si sub vremi, si deasupra vremilor, scrisul sau împaca termenii acestei opozitii hotaratoare, depasind-o. Ion Pop a detectat o combinatie pe care o invoc în sprijinul acestui statut contradictoriu si contrariant: „El propune însa, cu o remarcabila forta si prospetime, originalitatea unei personalitati formate deopotriva în spatiul de interferente culturale de peste Dunare, contopind, pe de alta parte (lucru nu tocmai frecvent la poetii nostri de astazi) acel amintit filon de sensibilitate telurica (pe care am gresi calificandu-l grabit de traditionalist), cu o foarte moderna constiinta a poeziei, deschisa spre lumea noastra plina de tensiuni.“
Continutul etnic al lirismului delicat din numeroasele volume ale poetului, prelucrat cu fine instrumente postmoderne, ne arata verismul într-o „limba mica“, poate cumva asemanator celui din poezia lui Marin Sorescu. Efectul cel mai direct este ca simtim mirosul ierbii, auzim ropotul cailor si descantecele satenilor, îi vedem pe mama „cu trupul ratacit între hotarul hainelor sure“ si pe bunicul Alexa citind „cu urechea“. Altfel spus, ajungem într-un Macondo balcanic aproape de noi. In continuum-ul selectat de autor pentru „Intrarea în casa. Poeme banatene“, secventialitatea sub care creste acest spatiu pare o modalitate a asezarii lucrurilor în constiinta artistica. Poetul ciopleste imagini din lumea reala si le expune. Finisarea înseamna ori expunerea imaginii în toata nuditatea ei, ori insertia unui livresc discret, neperturbator. Lunga cautare, lunga neodihna, lungul drum al revenirii duc dincolo de imanent, traseu care îl desparte pe poet de marele grup al postmodernilor puri: „ Alergam înspre miazanoapte, ca o naluca, aidoma cartitei/ îmbratisand cu ghearele cate o galbuie radacina de copac; alergam croindu-mi drum printr-un desert de litere/ crestate în caramizi de lut,/ adulmecand calea nu spre lumina, ci spre trunchiurile teilor/ cu pielea moale tinand loc de aer, de casa si fantana.“ („III Tei tinand loc de aer“)
Modern, postmodern
Preferand sa mediteze asupra continutului semnului în detrimentul semnului si al ideii de semn, sa scrie întregul (nu fragmentul) prin fragment, sa cugete despre înradacinarea ce-i urmeaza dezradacinarii, sa arate spre eternitate, Ioan Flora pare sa stea alaturi de „tribul eterogen si dezordonat“ al postmodernilor, cum pisicher spunea Nicolae Balota. Pe de alta parte, poetul sta împreuna cu acest grup, daca ne gandim la sfarseala care-i macina versurile, la deschiderea spre dramele, falsitatea, dar si autenticitatea omului contemporan, la absenta care ia locul prezentei, la îmbratisarea metaforei („Te-ai decis, însa, pentru metafora,/ ai încalcat regula,/ te-ai prabusit în livresc“), la discontinuitatea poemului, la alungarea mesajului etc. Pentru ca apartenenta lui la modernism si la postmodernism este indecidabila, date fiind argumente reale pentru ambele optiuni, si pentru ca identitatea artistica este mult mai larga decat schemele pe care le aplicam pentru a obtine astfel de clasificari, cred ca nu suntem pe calea cea buna. Cum am putea judeca, în termeni de modern/ postmodern, secventa finala din textul care da titlul acestui volum, de exemplu? Iat-o: „In casa se intra prin urechile acului, spun,/ iar odata intrat, afla ca vei prinde radacini/ ca o idee fixa./ Ca nu poti lasa în urma decat dare albicioase pe dusumea,/ pete pe jumatate sterse si saliva/ în loc de cuvinte.“Ambitia versului lui Ioan Flora – o numesc astfel pentru ca nu cred ca este neputinta de a-si stabili scrisul într-una dintre cele doua barci – gaseste o modalitate cat se poate de naturala de a participa la (post)modernitate. A locuit confortabil în ea cam treizeci de ani si va locui, desigur, si de acum înainte. A pastrat întorsaturile suprarealiste de vers si unele inflexiuni neoexpresioniste, plasandu-se într-un moment firesc al evolutiei poeziei si în spatiul balcanic al nelinistii europene, cu marca locala de nedezlipit. Gasiti în poezia lui poveste, fior si reflectie. Vorba plata se combina cu cea mustoasa. Ce ziceti de „el zambi a rade“ sau de „sa nu mai bagam ziua în noapte degeaba“?
Interiorul satului si reflexiile orasului sunt spatii care se întalnesc. Nefiind un poet tehnic sau imobil, Ioan Flora le da voie sa se miste liber în versul lui, sa construiasca secvente cand mai dinamice, cand mai lirice, cand mai dramatice. Se aud mai multe voci, se vad mai multe orizonturi, se nasc imagini splendide, cum este aceea a cocosilor cantand din poezia citata în deschidere, captusite cu idei cu nimic mai prejos. Poetul ciopleste un Macondo personal cu talent si stiinta, prinzand teluricul cel mai dens si etericul cel mai de neatins. Un poet sud-est european se deschide spre acest Macondo si îl ofera si celorlalti. Faceti macar o vizita scurta! Am început cu un argument direct, sa închei tot asa: „Cadeau bufnitele argintii ca niste stele pe camp,/ salbatice si gatuite de alice./ Le culegeam din buruieni si desisuri,/ potrivindu-mi-le pe la solduri si branci./ Si cum nu erau atinse decat de o moarte vaga si alba,/ începusera sa bata aprig din aripi, din inima si idealuri,/ iar eu simteam ca mi se surpa tarana sub picioare,/, ca zbor de-a binelea,/ ca însusi miezul cerului e pe-aici, pe-aproape./ De aterizat, n-am putut ateriza decat/ dupa ce rupsesem,/ cum ai culege ciuperci si pere zemoase toamna,/ gatul celor patruzeci de pasari de vis si omat./ Cadeau stelele ca niste bufnite pe camp, salbatice/ si gatuite de alice.“ („Stele pe camp“).