Desfasurarea
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Destinul de prozator al lui Dan Lungu ilustreaza perfect ceea ce Vladimir Streinu denumea „un talent declinant“. Astfel, volumul de povestiri „Cheta la flegma“ (1999, reluat în 2003 cu titlul „Proza cu amanuntul“) ramane printre cele mai bune carti de proza scurta romaneasca din ultimul deceniu, fiind concurat doar de realizarile similare ale lui Sorin Stoica si Lucian Dan Teodorovici. Reusita autorului vine aici din microrealismul dus pana la patologic si absurd, dupa principiul detaliului rebel si acaparant care destrama iluzia realista si împinge epicul catre grotesc si monstruos. Situat pe o treapta mai jos, romanul „Raiul gainilor“ (2004) izbutea totusi sa evite sociologismul prin acea fericita gaselnita a zvonurilor care se propaga în cutia de rezonanta a colectivitatii pana în punctul în care ajung sa se substituie realitatii însesi. In schimb, în „Baieti de gasca“ (2005), tezismul a luat deja prim-planul: cu exceptia povestirii titulare, toate textele din volum sufera de viciul demonstratiei. Ma opresc la un singur exemplu: în „Gradina lui Jürgen“, protagonistul da un mic party si pune ochii pe apetisanta Brigitte, cu care spera sa-si încheie apoteotic seara; dar, pana una-alta, le prezinta invitatilor un sir de poze facute într-o vizita în Romania, pigmentandu-si expunerea cu cateva comentarii cinice. Finalul dezamageste însa: Jürgen afla ca Brigitte era romancuta de-ale noastre, iar la sfarsitul petrecerii austriacul e obligat sa guste din deliciile abstinentei.
Inainte sa va spun daca ultimul roman al autorului confirma au ba acest trend descendent, tin sa remarc ca, în plan tematic, „Sunt o baba comunista!“ urmeaza cursul pe care Dan Lungu a navigat si în cartile anterioare: radiografierea unei comunitati socio-profesionale înainte si dupa caderea comunismului. De altfel, pana si metoda a ramas aceeasi: personajele apar ca niste extensii ale structurilor sociale care le înconjoara si care, fatalmente, le determina. In acest caz, e vorba de Emilia Apostoae, o fata de la tara care, ajunsa la oras, duce un trai multumitor, pe care îl va regreta din tot sufletul dupa prabusirea regimului.
„Schematism“, „esentializare“, „umanizare“
Ei bine, tocmai aici începe scandalul. Prima piatra o arunca Mihai Iovanel („Cultura“, nr. 7 din 22 februarie), care descopera în carte o „schema cu defect de proiectare“ si, în consecinta, acuza romanul de „sociologism vulgar“. Ipoteza lui Iovanel e confirmata de Bogdan Cretu („Observator cultural“, nr. 106 din 15 martie), care sustine ca „personajul conturat de Dan Lungu îndeplineste o functie, reprezinta un caz. El e, cu alte cuvinte, schematizat.“ De alta parere se arata Daniel Cristea-Enache („Romania literara“, nr. 10 din 16 martie): fara a respinge observatiile celorlalti cronicari, el vede în reductionismul caracterologic punctul forte al cartii, de vreme ce „individualul este cu buna stiinta schematizat, pentru a putea reprezenta o definitie convingatoare a colectivului“; cu alte cuvinte, sacrificand nuantele, romanul „castiga în concizie si în esentializare“. In fine, exista si un al treilea punct de vedere, care contesta pur si simplu versiunea „schematismului“. Astfel, C. Rogozanu remarca „umanitatea sfasietoare a dezbaterii“ ideologice („Suplimentul de cultura“ din 10 martie), în timp ce Bianca Burta-Cernat („Observator cultural“, nr. citat) vede în Emilia Apostoae „un organism (literar) complex“, care „traieste cu adevarat în spatiul fictional“.
Ok, gata. Time-out, ca am obosit.
Privita doar în termenii raportului schematism-complexitate, problema romanului mi se pare insolubila. Si aceasta din doua motive. Mai întai, pentru ca orice protagonist este în acelasi timp „simplu“ si „complex“, „schematic“ si „umanizat“, în functie de scara de la care îl privim. Si, oricum, gradul de complexitate a unui personaj nu e în sine relevant pentru valoarea unui text. De pilda, Mitrea Cocor e, psihologic vorbind, mai complex decat Kesarion Breb, dar ma îndoiesc ca ar putea crede cineva ca „Mitrea Cocor“ e mai bun decat „Creanga de aur“. Apoi, pentru ca „tezismul“ nu trebuie înteles ca prezenta (frauduloasa) a unei „teze“ în textul literar. Punand astfel problema, nu facem decat sa ne învartim într-un cerc vicios. In fond, orice text are un sens care, la o adica, ar putea fi rationalizat sub forma unei „teze“. Ceea ce nu înseamna, fireste, ca toate textele ar fi teziste. Mai ales ca exista cazuri – în viata, ca si în literatura – cand „tezele“ (indiferent de valabilitatea lor in abstracto) sunt perfect plauzibile. De aceea, mi se pare mai normal sa gandim „tezismul“ nu în termenii prezentei/absentei unor elemente „straine“ literaturii în textul literar, ci pur si simplu în termenii (in)compatibilitatii dintre „teza“ si situatia narativa, dintre „ideologie“ si fictiune. Prin urmare, este justificata atitudinea Emiliei Apostoae de desfasurarea evenimentelor? That is the question.
Catfight
Drept sa va spun, mie personalitatea Emiliei Apostoae nu mi s-a parut atat schematica, cat inconsistenta. Iar aceasta inconsistenta – ca sa nu spun falsitate – se observa, înainte de toate, la nivelul limbajului. Unii comentatori au remarcat, si pe buna dreptate, ca prototipul Emiliei este Florentina Ichim, o muncitoare pe care Dan Lungu a intervievat-o în „Povestirile vietii“. Cu toate acestea, între cele doua situatii exista o diferenta fundamentala. Astfel, Florentina Ichim se „produce“ într-un cadru formal: ea cunoaste profesia intervievatorului si miza documentara a confesiunii; în consecinta, încearca sa-si adapteze discursul la context, de unde si o anume predispozitie pentru neologisme, pe care, în majoritatea cazurilor, le foloseste gresit. Sa luam, de pilda, primul raspuns pe care Florentina Ichim i-l da intervievatorului: „Cariera mea profesionala a început în anul 1977 – era toamna, era rece. Cam asa e aspectul autumnal într-o întreprindere de confectii metalice.“ Doua fraze, doua constructii neologice, tot atatea greseli de exprimare. Ce-i drept, Emilia Apostoae foloseste un limbaj similar. Atata doar ca, pe de o parte, ea îl foloseste într-o situatie „neoficiala“ (marturia sa e, de fapt, un monolog, de vreme ce nicaieri nu apare vreo referinta la „adrisantul“ discursului) si, pe de alta parte, spovedania personajului se asaza într-o gramatica impecabila. De pilda, dupa ce-si cearta consortul ca a intrat împutit în casa, Emilia rezoneaza – în sinea ei! – astfel: „N-a ripostat. [...] De cand cu gospodaria, alt subiect de vorba nu prea agrea. In hol, persista mirosul de grajd, asa ca mi-am pus narile în functiune si am început s-o fac pe-a detectiva. Nu mi-a fost greu sa descopar ca pantofii, în striurile de pe talpa, adusesera cateva amintiri din grajdul Catrinei. De fapt, gospodaria Catrinei este gard în gard cu cea a batranilor si între ele se comunica. In zona gradinii trebuie sa fii de-al casei ca sa stii unde e a unuia si unde e a altuia.“ (p. 131-132) Or, neologismele, perifraza eufemistica si pretiozitatea sintaxei sunt cu totul inadecvate nivelului intelectual si cultural al personajului.
Veti spune ca am de gand sa caut noduri în papura. Parol! Sa nu-mi spuneti mie ca o „baba comunista“ care se întreaba daca nu cumva Canada se afla în Africa (v. scena antologica de la p. 11) ar putea folosi vreodata un vocabular care le-ar face sa crape de ciuda pe nu mai putin ridicolele pretioase ale lui Moliere sau ar putea construi fara gres asemenea arborescente sintactice, care pesemne ca le-ar da ceva batai de cap licentiatilor de facultati nefilologice: „Atmosfera era împutita rau de tot. Nu numai din pricina diluantului, care te tehuia de cap, de, atunci cand ieseai, mergeai pe sapte carari, degeaba de jurai la nevasta ca n-ai baut, ci si a colectivului.“ (p. 24) In fine, sa nu-mi spuneti ca o persoana care n-a pus neam de neamul ei la îndoiala legitimitatea vechii ocarmuiri ar putea sa deschida „procesul comunismului“ sub forma unor cogitatiuni heideggeriene de tipul: „Pentru noi, nu membrii de partid erau comunistii, ci politrucii si habotnicii. Pe-astia nu-i regretam. Acum comunistii erau cei care au mintit, au luat cu de-a sila, au torturat si multe altele. Eu nu ma numaram nici printre unii, nici printre altii. Eu ce fel de comunista eram? Daca aceia erau comunistii, atunci însemna ca eu vreau un comunism fara comunisti? Dar era posibil un comunism fara comunisti „din aceia“? Daca nu, mai voiam eu comunism? Daca numai aceia erau comunistii, atunci nu mai voiam sa fiu comunista. Nu mai voiam sa fiu, dar eram. Se poate sa fii fara sa vrei sa fii?“ (p. 67)
Totusi, tezismul...
Decalaje semnificative între presiunea ideologica a autorului si coerenta lumii fictionale apar si în biografia protagonistei. Exista, fireste, si exceptii. Astfel, cea mai buna parte a cartii mi se pare tocmai secventa cel mai putin ideologizata: povestea fetei de la tara care descopera pe cont propriu orasul, fascinatia pe care burghezia rosie o exercita asupra Emiliei si initierea surorii mai mici în tainele „metropolei“ puteau deveni capitole ale unui roman satisfacator, capabil sa se sustina de unul singur, fara a avea nevoie de tot balastul sociologic din jurul sau.
Numai ca aceste episoade se sufoca într-o vegetatie parazitara, care impune „teza“ în detrimentul faptelor. Iar finalul cartii demonstreaza cu claritate acest proces. „Criza“ Emiliei Apostoae se declanseaza în urma unei discutii telefonice cu fiica sa, cand mama declara ca la alegeri o sa voteze cu „comunistii“, iar Alice cu liberalii. Si totusi, despre ce alegeri e vorba? Textul e ambiguu în aceasta privinta. Daca ar fi sa tinem cont de faptul ca o asemenea discutie constituie o premiera în familie, nu poate fi vorba decat de alegerile din mai ’90. Si totusi, exista o serie de date care infirma aceasta prezumtie: Elena fusese disponibilizata de ceva vreme, Tucu la fel, iar fostii ei colegi de atelier aveau deja un trecut considerabil în urma. Plus ca, în decembrie ’89, Alice era înca studenta, iar în preajma alegerilor ea e deja emigrata, angajata & maritata în Canada. Prin urmare, mai veridic e ca alegerile vor fi avut loc în toamna lui ’92, de nu chiar mai tarziu (poate în 2000, de vreme ce biletul de tramvai costa deja 5000 de lei). Numai ca, în acest caz, apar alte probleme: cum de discutia între mama si fiica nu s-a produs cu ocazia precedentelor alegeri? Cum de în cei 2, 6 sau cati ani s-or fi scurs din 1989 Emilia nu a avut nicio discutie politica revelatoare cu colegele sale de serviciu sau macar cu propria sa sora? Si cum de toata aceasta perioada, dominata de explozia mediatica si de zvonistica aferenta, a trecut pe langa ea fara sa lase absolut nicio urma, astfel încat dupa doar doua conversatii Emilia Apostoae ajunge sa gandeasca astfel: „Simteam cum trecutul meu începe sa se schimbe. In joc intrasera piese noi, care nu se potriveau deloc, care ma obligau sa iau jocul de la capat. Alte amintiri îmi veneau în minte. Gesturi si sentimente pe care le uitasem. Aceleasi locuri, aceiasi oameni, acelasi timp, dar alte întamplari. Aurelia n-ar fi trebuit sa faca asta. Fusesem cu totii ca într-o familie si pana mai adineauri fuseseram fericiti. Acum... acum începea sa se destrame.“?
Din pacate, întrebarile de mai sus nu pot primi vreun raspuns concludent. Indiferent din ce unghi am privi-o, „criza“ Emiliei Apostoae e la fel de neverosimila ca si „dumirirea“ lui Ilie Barbu din „Desfasurarea“ lui Marin Preda: prea putine date o sustin, prea putine intuitii o confirma. Masluind faptele în folosul „tezei“, Dan Lungu a ratat sansa de a-si spori palmaresul cu înca un trofeu castigat la categoria grea.