Sari la conținut

Babel

articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12
» cultura literara »
Autor: Daniel Cristea-Enache


Autor prolific si tipul de om care îsi duce proiectele la bun sfarsit, Stelian Turlea a avut, în ultimii ani, o frecventa deosebita a aparitiilor editoriale – pe o paleta foarte diversa, de la constructia parabolica, pe canavaua unui basm, la asa-numita literatura pentru copii (de fapt, nu numai pentru copii), cu „halte“ si în dreptul romanului strict-realist, cu intriga politista. In toata aceasta desfasurare de forte publicistice si artistice, un anumit manuscris a ramas nepublicat, ca si cum prozatorului i-ar fi lipsit, deodata, posibilitatea de a-l edita sau interesul de a o face. E vorba despre un roman început în septembrie 1976, o carte atat de draga autorului si atat de importanta în ecuatia lui personala, încat binomul scriere-publicare a fost spart. Au trecut peste trei lustri de la disparitia cenzurii, care i-ar fi putut pune probleme lui Stelian Turlea, ca atator altora, si totusi el a continuat sa tina deoparte aceasta carte, lucrand-o si revizuind-o, tratand-o de parca ar fi romanul vietii lui.

Si chiar este. L-am sfatuit pe autor sa-l publice la o editura importanta si sa accepte, în prealabil, sugestiile si corectiile pe care urma sa i le fac, în urma unei lecturi atente si exigente. Dupa primele pagini, eram prins de fluxul romanului; dupa un fragment mai consistent (descrierea relatiei dintre batrana doamna Marga Pop si tanarul Andrei Vladescu), eram de-a dreptul surprins si încantat; iar a doua jumatate a manuscrisului mi-a confirmat nivelul remarcabil al cartii.

Criticii risca, atunci cand parcurg cartea unui coleg sau a unui prieten. Risca, de dragul obiectivitatii analitice, sa piarda tocmai amicitia celui neconsolat de a nu fi fost „înteles“. Mi s-a întamplat de cateva ori si mi se va mai întampla. Aceasta e însa o poveste cu final fericit: nu numai ca n-am avut nimic esential sa-i reprosez lui Stelian Turlea, dar si nodurile în papura pe care i le-am cautat (cateva exprimari fortate, fie în sensul colocvialitatii, fie în cel al pretiozitatii) le-a rezolvat de îndata, cu un fel de bonomie profesionala. In fata cititorului sta acum un volum consistent la propriu si la figurat, trecut prin mai multe filtre si care va figura printre cele mai importante carti de proza aparute în 2007.

Cartea se remarca, în primul rand, prin consistenta psihologica. Relatiile dintre personaje si balansul acestora pe cantul dintre universul interior si lumea exterioara sunt urmarite cu un ochi atent si analizate minutios, în succesiuni de secvente aparent disparate. Autorul îsi construieste în mod elaborat romanul, cu aerul ca nu o face: schimba mereu planurile, modifica perspectiva, unghiul narativ, dand catorva eroi posibilitatea de a se exprima liber, neîngradit si ne-mediat. Juxtapunerea acestor confesiuni paralele sau, mai exact spus, relationarea lor mai vizibila ori mai discreta ofera, la final, cheia simbolica a cartii.

„Darul Ioanei“ este, în fond, povestea unei asteptari. Cu un romantism desuet, cu un idealism mereu depasit de evenimente, Andrei Vladescu (tanar sub 30 de ani, cu o „înspaimantatoare nevoie de puritate“, structura umana puternica, rationala, stoica în renuntarile ei) îsi respecta legamantul de a o astepta cinci ani pe femeia visurilor lui: o Domnita absenta din cadrul epic, dar mereu prezenta în inima si gandurile protagonistului. Pe acest fond încordat-afectiv, explicitat abia spre sfarsit, bizareria comportamentului sau capata o explicatie. Raceala lui Andrei nu este o carenta psihologica sau morala, eroul nu apare ca un „castrat“ afectiv incapabil sa observe si sa primeasca efluviile de dragoste ce-si cauta, în zadar, destinatarul. De altfel, cateva escapade confirma apetitul sau amoros, laolalta cu disponibilitatea de a asculta diferite povesti si istorii feminine, confesiuni facute la rece sau la cald.

Autorul delega unui Narator (cu majuscula) sarcina derularii încalcitelor fire ale romanului, iar acesta, la randul sau, îsi marturiseste incapacitatea de a acoperi întreaga plaja epica, tesatura complexa de fapte, amintiri, episoade traite si gesturi facute de personajele principale. Precum în romanele lui Camil Petrescu („Patul lui Procust“, în special), fiecare narator – cu litera mica – vine cu relatarea lui, inevitabil placata pe o experienta si niste adevaruri proprii. Si mai toti scriu în „Darul Ioanei“, ori, daca nu, relateaza, povestesc, marturisesc ceea ce li s-a întamplat. Ce au trait si ce ar vrea sa traiasca. Un Babel specific romanului modern, o intersectare de trasee si mitologii personale.

Exista însa cateva puncte si linii de tensiune, bine distribuite si trasate de romancier în fluxul abundent al cartii. Fragmentele risipite în fraze ample, asociative, care „bifeaza“ deopotriva aspectele esentiale si pe cele banale, se coaguleaza cateodata în episoade compacte si de o anumita întindere, adevarate calupuri romanesti, cu semnificatie neechivoca. Astfel se prezinta frumoasa prietenie dintre tanarul subchirias si batrana si nobila doamna, la a carei moarte el sufera mai mult decat propriii ei copii; dupa cum tot asa e narata istoria excluderii din colectiv a unui excelent profesionist, vinovat de o „grava abatere de la morala“. (De colegul lui Andrei Vladescu se îndragostise fata Presedintelui tarii, însasi „Mama Natiunii“ intrand în alerta.) Din ambele „capitole“ se contureaza un context socio-politic apasator, o lume în care ideologizarea si rezultatele ei (carierism cu orice pret, tensionarea raporturilor umane, pana la suspiciunea generalizata) ajung sa afecteze fibra intima a individului, constitutia lui interioara.

Retractilitatea protagonistului trebuie, asadar, înteleasa pe mai multe nivele, justificandu-se în chip diferit de la unul la celalalt. E mai întai o voluntara supendare a puntilor sufletesti, de dragul unei femei pe care si-a promis sa o astepte. E apoi un mod personal de a se feri de compromisuri si a se apara de cei care i le solicita: Andrei Vladescu are oroare de interventii, cadouri, atentii, mici promiscuitati morale pe solul carora creste, viguros, oportunismul. Inchizandu-se tot mai mult în el însusi, ridicand ziduri de aparare si claustrare, eroul ajunge însa la auto-diminuare. Morala lui tare, vointa puternica îl cenzureaza si îl secatuiesc de tot ceea ce înseamna sentiment viu, traire proaspata, nefiltrata, zvacnet afectiv. Impunandu-si sa nu calce alaturi de codul moral, Andrei Vladescu ajunge sa greseasca în mod fundamental – la nivelul mai profund al omenescului. Legatura lui cu Ioana Sandi (tanara fermecatoare si inteligenta, cu întreaga prospetime a varstei) se rupe tocmai din cauza acestei geometrii rigide a personajului, vointei lui supraomenesti de a-si domina orice impuls, de a rationaliza totul.

Povestea unei asteptari, „Darul Ioanei“ e totodata istoria unei înfrangeri, a unui esec. Unul dublu, din moment ce acest tanar atat de dotat intelectual si atat de puternic moral nu întelege, nici la sfarsitul sfarsitului, care a fost eroarea lui capitala. I-o explica, aproape didactic, un prieten, aratandu-i, pas cu pas, reperele transformarii. Parasindu-l, în cele din urma, Ioana i-a dat posibilitatea de a se regasi ca om complet, din care vointa si suferinta îsi trag parti egale: „Ti-ai pus ceva în cap si ai realizat. Ai vrut sa te ocupi de probleme de cultura si asta faci la revista aia a ta. Te-ai apucat de o alta facultate; a mers. Ai vrut casa; a mers. N-are importanta cat de greu. N-ai pierdut niciodata. Dupa un timp ai sa ajungi – nu, ai fi ajuns, acum n-o sa mai fie asa – sa crezi ca orice vrei, poti. Nu e adevarat, e absurd, imposibil, o aberatie. Nu orice vrei se poate. Te alterai, întelegi? N-ai cunoscut înfrangerea si nu esti un om complet. Vrei sa scrii carti. Ca sa poti face asta, trebuie sa stii totul, cu propria ta minte si cu simtirea ta, nu din auzite. (...) Parasindu-te, femeia asta ti-a facut un bine, chiar un mare bine“ – „Asta-i acum!“ – „pentru care ar trebui, nu rade, sa-i fii recunoscator. Pentru ca te-a trezit la realitate, ti-a deschis mintea, te-a adus cu picioarele pe pamant, te-a facut om complet. Un om complet trebuie sa stie si gustul înfrangerii“.

Pe structura tare, incasabila a acestui erou ce vede, ca si predecesorii lui camilpetrescieni, idei, creste „Darul Ioanei“: un roman solid si original, epic la modul polifonic si cu adancimi psihologice ce asteapta sa fie explorate.