Mitologii literare
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Verona îsi datoreaza aproape întreaga aura mitologica unei tragice povesti de dragoste. E drept ca nu e vorba de o poveste de iubire oarecare, ci de una trecuta prin pana marelui Will, care i-a conferit vibratia si maretia tragediilor antichitatii grecesti. Gratie lui, în „povestea lui Romeo si a Julietei sale“, ne regasim si ne retraim adolescenta, varsta paradisiaca. Privind însa cohortele de turisti care navalesc în curtea interioara a Casei cu celebrul balcon al Julietei, m-am întrebat: oare cati dintre ei au citit macar cate ceva din opera lui Shakespeare? E sigur ca multi dintre numerosii vizitatori nici nu au habar de dramaturgia sau de sonetele celui care i-a eternizat pe cei doi îndragostiti. De altfel, un exemplu mi s-a oferit pe loc: un american, jovial si fara complexe, era convins ca el venise la Casa... Giocondei!!!
Reprezentate în marime naturala, în holurile de la Schillermuseum, în vestimentatia specifica epocii si lumii lui Schiller, personajele din „Hotii“, „Intriga si iubire“ sau „Don Carlos“ par niste manechine banale si cam grotesti, aidoma celor dintr-un magazin de confectii.
Fapt este ca turistii aduc municipalitatii veroneze profituri enorme. „Uzina“ Romeo si Julieta, desi traim într-o lume si într-o epoca în care romantismul este privit mai mult ca o rusinoasa slabiciune, se dovedeste mereu productiva. Cine nu vrea sa ajunga macar o data în viata la Verona pentru a respira aerul pe care l-au respirat eroii celei mai mari povesti de iubire? Cine, dupa ce a patruns în curtea interioara a multisecularei case cu zidurile dezgolite, roase de vreme si vremuiri, poate rezista tentatiei de a urca în balconul escaladat de Romeo într-o noapte înmiresmata, sub ploaia de stele? O noapte de dragoste, înfiorata de emotia unui „delict“, la care Cosmosul întreg este complice. In fiecare din noi zace o Doamna Bovary. Numai ca la scara care duce în Empireul puritatii, dar si al iluziilor, de obicei pierdute, al fantasmelor erotice, sta maria sa Banul. Implacabil precum Destinul... Atat întretinerea mitului, cat si retrairea lui costa. Iar mijloacele de seductie sunt perfect adecvate psihologiei lui homo turisticus, care nu-si pierde timpul cu probleme de metafizica si nu se lasa cutreierat de sentimente devastatoare, ci de dulci emotii trecatoare. Altfel spus, la trairi kitsch – mijloace kitsch. Reciproca e la fel de valabila. De pilda, „plantarea“ sub balcon a unei... Juliete lustruite pervers de mainile si trupurile celor care se lipesc de ea si zambesc tamp teleobiectivelor ce le imortalizeaza nevolnica prezenta în compania amfitrioanei.
Exista însa la Verona si marturii care tin de alta fateta a mitului „Romeo si Julieta“, una tulburatoare, între ele si presupusul mormant al celor doi îndragostiti, victime ale unei ireconciliabile vrajmasii dintre doua vechi familii. Totusi, fara forta evocatoare a Artei, în primul rand, fireste, a Artei lui Shakespeare, mitul n-ar fi fost posibil, iar Veronei cu celebrele sale Arene Romane, cu monumentele gotice, cu pitoreasca Piata a Ierburilor, cu muzeele ei în care îi întalnesti pe maestrii faimoasei scoli veronese, ca si pe cei ai scolii venetiene, cu podul Scaligero, i-ar lipsi Povestea, cu majuscula, adica marca cea mai neperisabila, desi, ca si Venetia, ca si Florenta, ca atatea alte cetati italiene ea poate oferi oricui ceva. Chiar si celor ce nu dispun de minime repere culturale, precum jovialul american, caruia, ca unul ce ma aflu nascut si crescut în tara lui Caragiale, i-as fi putut spune cu vorbele acestuia: „Nene, esti un om fericit!“
Arta – Shakespeare, Prokofiev, Zeffirelli etc. – potenteaza mitul „Romeo si Julieta“ la scara umanitatii. Oricine, oriunde, datorita unor asemenea mari creatori, poate retrai scena balconului. Dar Balconul, cu majuscula, nu se afla decat într-un singur loc de pe pamant – la Verona.
*
Weimar-ul, ca si Iasii, este orasul primului teatru national din tara celui de-al doilea mare clasic dupa cel ce ni l-a daruit Grecia antica. Goethe si Schiller vegheaza, alaturi, în austera piata din centrul orasului cu o populatie de mult sub o mie de locuitori, Teatrul National German.
O oficialitate culturala a landului Turingiei îmi marturisea regretul sau, al colaboratorilor si, în ultima instanta, al cetatenilor si numerosilor vizitatori ai Weimar-ului ca în orasul lui Goethe si al lui Schiller, în afara de amenajarea muzeelor memoriale ale celor doi titani, nu s-a mai construit si nu s-a mai restaurat aproape nimic în ultimii 50 – 60 de ani. Intelegeam bine regretul si îngrijorarea celui ce ma însotea pentru a-mi dezvalui cate ceva din tainele Weimar-ului. Dar eu aveam, oricum, Weimar-ul meu, poate mult mai sarac si, oricum, eminamente livresc, dar al meu, perfect, intangibil, unde nu mai e nevoie sa se adauge nimic. Un Weimar ce poarta amprenta lecturilor si experientelor personale, dar si a experientelor generatiei mele.
Reprezentate în marime naturala, în holurile de la Schillermuseum, în vestimentatia specifica epocii si lumii lui Schiller, personajele din „Hotii“, „Intriga si iubire“ sau „Don Carlos“ par niste manechine banale si cam grotesti, aidoma celor dintr-un magazin de confectii. Dar chiar de n-ar fi, dupa mine, de un gust îndoielnic, ce ar putea ele sugera în plus cititorilor operei lui Schiller sau celor care le-au vazut reprezentate pe scena? Nimic esential în raport cu imaginile care ne-au ramas din lecturi sau de la teatru, anterioare contactului cu Weimar-ul real. Acestea sunt, în fond, cele de pe vremea cand luam cunostinta cu Sturm und Drang-ul care ni se parea atunci, în deceniul al saptelea, cand eram tineri învatacei, ca are proportiile unei revolutii mondiale, iar noi paseam fascinati pe strazile si prin aerul saturat de clasici si de universal al unui Weimar imaginar, numai al nostru, în spatiul caruia se înfiripau, se consumau ori se destramau iubiri romantice din celelalte secole, si care, în iuresul lor, daramau false sau reale bariere sociale, politice si chiar „ziduri ale Berlinului“. Asa credeam, atunci, ca tineri „ucenici la clasici“. Dar a trebuit sa ne maturizam repede si sa ne dam seama ca un curent literar, artistic, oricat de novator, cu atat mai putin o piesa de teatru, un poem, un roman, fie ele si capodopere, nu pot schimba totusi lumea. Altele sunt cartile care se învrednicesc de o asemenea isprava. De pilda, Biblia sau „Capitalul“, cum ne atragea luarea aminte unul dintre cei mai mari si mai eruditi romancieri ai secolului XX – Alejo Carpentier. E adevarat. Dar sa nu fie oare tot atat de adevarat ca ele pot schimba cate ceva din sufletul adesea imprevizibil al Omului? Sa fie oare si asta tot iluzie?!
*
Cu putin timp înainte de Revolutie si de moartea lui Nicolae Steinhardt, în perioada ianuarie 1988 – martie 1989, regretatul critic Zaharia Sangeorzan a avut inspiratia de a-l intervieva, de la distanta, adica de la Iasi, pe monahul de la Rohia. I-a adresat 365 de întrebari, cate zile are un an. A iesit o carte-document, o carte-marturie a unei framantate constiinte de intelectual, pe care Eugen Simion a publicat-o, pe la începutul anilor '90, la Editura Literatorul. Unele întrebari ale criticului si multe dintre raspunsurile marelui carturar s-au referit la poetul Eminescu, la mitul Eminescu. „Marturisesc ca mie unuia figura lui Eminescu îmi apare mai frumoasa, curata si îmbietoare – din Luceafarul – decat a lui Goethe din Faust“– se confesa Steinhardt. Afirmand apoi ca „Ideea Eminescu e o idee etica“, cel care avea sa fie evocat, la Bucuresti, de Papa Ioan Paul al II-lea – singurul, de altfel, dintre compatriotii nostri pomenit de Sfantul Parinte – mai marturisea: „Ma simt gol, rusinat, netrebnic, în fata lui Eminescu. Ma izbaveste, poate, macar în parte, iubirea“. In fine, am retinut, în mod deosebit, o definitie a ceea ce N. Steinhardt considera a fi fenomenul Eminescu: „Fenomenul - perfecta identitate dintre poet si neamul sau. Eminescu a facut din istoria romanilor mitologie, a ridicat-o la rang de mit, a dat advarului istoric autoritate si prestigiu de mit“.
P.S. Recent, 10 tineri, detinuti în Penitenciarul de maxima siguranta Botosani, au fost dusi sa viziteze, ca rasplata pentru buna purtare în puscarie, Casa lui Creanga de la Humulesti. Isi mai aminteau, unii dintre ei, de cate o poveste sau de scene din „Amintiri din copilarie“, ramase în memorie din vremea cand erau elevi. Unul dintre detinutii vizitatori, asteptandu-se, poate, sa vada vreun palat, vreo vila a la Gigi Kent sau Gigi Becali, a (si s-a) întrebat: „Cum de s-a nascut un om atat de mare într-o casa atat de mica?“ Custodele nu a stiut sau nu a avut inspiratia sa-i raspunda cu o zicere a lui Nicolae Iorga: „Oamenii mari se nasc în case mici!“