Uitarea lui Marx
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura »
Autor: David Ilina
„Ca si Nietzsche mai tarziu, Marx a vroit sa fie o fatalitate, nu un autor“. (C.Noica)
Departe de a fi doar un betesug al memoriei, uitarea e dar divin, suntem chiar echipati pentru uitare, altfel am fi pierit de mult ca indivizi si ca specie. Ea e sansa noastra ultima de a exersa necesara neluare în seama precum si inepta nebagare de seama, adica de a ierta, finalmente, chiar si ceea ce e de neiertat. In ordinea umana, toti suntem condamnati la uitare, ca la un fel de supracondamnare la moarte. De neuitat nu este decat acela care a reusit sa puna deoparte, dar pentru folosul oricui, un adevar viu, nepieritor. Ar merita, poate, sa meditam mai des asupra uitarii ca fapt fundamental al vietii, caci întelegerea dialecticii uitarii ne apropie de misterul conditiei noastre existentiale, de împletirea dramatica, în noi si prin noi, a mizeriei si grandorii, a vremelniciei si dainuirii. Pascal a scris cu naduf si resemnare despre uitarea care ne face fericiti – uitarea de sine prin ratacirea în afara noastra, în imperiul amuzamentului stupid, al ocupatiilor „seducatoare si impetuoase“. Plictisit de plictiseala proprie conditiei sale naturale, dezgustat de el însusi, bietul om – un ghem de contradictii – tinde „la liniste prin agitatie“. Dar sa fie aceasta singura forma a uitarii si, potrivit convingerii lui Pascal, cea mai dramatica prin consecintele ei? Ideea ar fi de acceptat doar daca ne-am mentine strict în planul unei perspective metafizice asupra naturii umane. Altfel, ar trebui sa luam în seama morfologia mult mai complexa a acestui fenomen: uitarea prin ascundere, prin tainuire vinovata, prin manipulare si minciuna, uitarea prin reducere la tacere, uitarea coercitiva, impusa prin mijloacele terorii. In acest context, ma simt îmboldit sa risc – de ce nu? – o definitie ad-hoc a puterii: puterea este arta de a administra uitarea.
Exista în încalcita poveste de dragoste dintre Tristan si Isolda un moment de adanc dramatism, legat de confruntarea unor valori ireconciliabile. Dupa ce a fost data în vileag relatia lui adultera cu Isolda (frumoasa cu parul de aur), Tristan a fost încarcerat si, la scurt timp, supus unei degradari simbolice umilitoare: sabia stramosilor, al carei purtator si pastrator de cinste ar fi trebuit sa fie, a fost franta sub ochii lui rataciti, dezolati. Datoria si loialitatea fusesera îngenuncheate de focul pasiunii, drept care petitorul transformat în amant trebuia sa plateasca ramanand viu. Un sfetnic cu barba carunta i-a comunicat singurul lucru ce-i mai ramasese de facut: „Uita, Tristan! Si încearca de acum sa te faci uitat“. Vorbele batranului au sunat ca o condamnare la agonie.Uitarea prin închiderea în sine, prin absorbtia în sine nu mai are nimic din efectul anesteziant al uitarii de sine. Sa te faci uitat, cand lumea, mai devreme sau mai tarziu, oricum, oricine ai fi, te va da negresit uitarii înseamna asumarea celei mai cumplite pedepse prin punerea ei în scena chiar de catre cel condamnat. Sa dispari, sa-ti stergi urma, sa traiesti ca si cand n-ai fi si n-ai avea nume, ca o întamplare stupida ratacita în repertoriul ordinii universale. Sa umbli prin lume fara temei. Sa contezi din ce în ce mai putin pentru din ce în ce mai putini, sa te stingi ca un palid ecou, sa pleci tiptil în toiul juisarii generale, fara ca cineva sa bage de seama absenta ta.
Intelegem de aici ca nu e vorba sa te sustragi indiscretiei, sa te ascunzi o vreme, „sa te dai la fund“, sa traiesti clandestin, sa te autoexilezi lasand totusi întredeschisa portita pentru un posibil pelerinaj. Nu e vorba sa te faci nevazut, ci sa devii de ne-vazut, sa te decupezi si sa te smulgi treptat din memoria colectiva; nu sa te furisezi prin colturi umbroase ori sa te pierzi ca un las în forfota multimii, oferindu-ti totusi dulcele privilegiu de a trage cu coada ochiului la viata ce te-a renegat, ci sa te vestejesti dupa gratiile indiferentei generale, îndurand-o ca pe o rana ramasa vesnic deschisa.
Sa te faci uitat si sa fii dat uitarii: supliciu si blestem, dar si suprema eliberare. Nenorocirea, în ce-l priveste pe Marx, e ca le-a ratat pe amandoua. Intr-un fel, asemenea lui Tristan, si el se face vinovat ( de aceasta data în plan politic ) de pacatul unei iubiri inadecvate. Si el a sorbit dintr-un elixir care îti poate lua mintile. „A stat si el sub nebunia Binelui“, dupa spusa lui Noica. A vrut sa lecuiasca omenirea de mizerie si înstrainare servindu-se în acest scop de proletariat, chiar daca acesta nu-si constientizase înca rolul pe care, chipurile, i-l rezervase istoria. Ratarea uitarii îsi afla dovada în aceea ca si azi „biruitorul acesta de o clipa“ (cum îl numeste Noica la un moment dat pe autorul Capitalului) ne mai viziteaza la modul spectral. Din cand în cand ne bate usor în geam. Ar vrea sa stie cum îi mai merge iubitei lui, omenirea, cum îsi gestioneaza ea iluziile, amagirile, falsa contiinta; daca nu cumva pentru cei mai multi dintre noi a trai înseamna, ca si pe vremea lui, a supravietui; cat de sincere ne sunt indignarile debitate în fata televizorului; cum prizam noul opium al juisarii consumiste; daca intelectualii mai au sange în vine sau sunt slujbasi bine platiti ai puterii oficiale; daca tomurile lui au fost reeditate, au fost date la topit ori au fost arse în piata publica (si uitarea s-ar putea servi de focul gheenei). Ba chiar ar vrea sa stie daca n-ar putea utiliza Internet-ul pentru a lansa noul lui slogan mobilizator care se încheie, fireste, tot cu „uniti-va“. In fine, e adevarat ca lupta de clasa a degenerat în bascalie, ca agentul contemporan al protestului social e raper-ul american Eminem? Intrebarea despre actualitatea lui Marx e pusa poate chiar de Marx si reprezinta trucul prin care, servindu-se de slabiciunea unora dintre noi, încearca sa se reactualizeze, sa evite sau sa pacaleasca uitarea. In aceasta logica devine plauzibila presupunerea ca pomenita întrebare nu traduce atat grija sau curiozitatea noastra în legatura cu el, cat propria lui neliniste.
Ca orice îndragostit, a trait primejdios, dar nu în felul unui Che Guevara renan. Nu si-a propus sa serveasca o camarila de conjunctura. In aspiratiile lui practic-revolutionare se plasase mult mai sus: revolutia mondiala urma sa mantuiasca întreaga omenire. Idealul lui de barbatie nu era burgherul filistin, care picoteste într-un fotoliu, cu ziarul în mana, langa semineu. Nu i-a priit dulcea tihna a bibliotecii, desi a fost si un pasionat al cartilor. Nu si-a dorit o viata mondena, trandava, de salon. In ruptul capului nu ar fi suportat sa se închida într-un birou, dedicandu-se profitabilei cariere de avocat, aparand cauze marunte, meschine. S-a vrut în schimb avocatul proletariatului, al celor exploatati, al umanitatii. S-a visat un fel de portavoce a istoriei, afirmandu-se ca procapitalist în raport cu trecutul si anticapitalist în raport cu viitorul. Visa la societatea fara clase în care statul însusi, ca instrument al dominatiei, va disparea. Era încredintat ca fapta îl defineste pe om, drept care s-a avantat în miscarea revolutionara, a cheltuit o energie uriasa în munca organizatorica si de luminare a muncitorilor, a calatorit, a tinut cuvantari mobilizatoare. I-a placut sa fie în primele randuri, pe creasta valului, în contact direct cu oamenii. Comunarzii parizieni au dat vigoare militantismului lui neostoit, întarindu-i convingerea ca teoria lui este corecta si pe cale de a se împlini. Asa cum observa Karl Popper în lucrarea sa „Societatea deschisa si dusmanii ei“ multi oameni inteligenti au fost sedusi de proiectul etic marxist, de exigenta luptei împotriva mizeriei si nedreptatii, dar numai unii dintre ei si-au dat seama de capcana în care au cazut datorita cuplarii acestui generos proiect cu un esafodaj de profetii irealizabile.
A scris mult, fara sa fi apucat sa publice tot ce a scris, a purtat o vasta corespondenta, a fost un gazetar virulent, taios, s-a consacrat cercetarii istorice si economice, lasandu-si însa opera neterminata. S-a angajat în polemici pasionate, adesea pe un ton intempestiv. Ideile lui aveau forta exploziva, alimentand speranta sau teama. Nu e de mirare ca a starnit entuziasm sau manie si ca s-a expus amenintarilor si prigoanei. A fost cenzurat, urmarit, cercetat, expulzat. Numele lui a fost rostit cu respect, dar si cu dispret. Opera teoretica i-a fost citita si recitita – cand în litera, cand în spirit, talmacita si rastalmacita, buchisita si interpretata în fel si chip, astfel încat, dezgustat de gravele denaturari ale ideilor lui, a spus la un moment dat ca, daca asta înseamna marxism, atunci el nu este marxist. Diversionistii, revizionistii, deviationistii, oportunistii, vulgarizatorii s-au înfruptat cu nerusinare din magma gandirii lui vii. In special dupa moarte a fost supus alternativ elogiului si hulirii, negarii si slavirii. Oricum, ne place, nu ne place, acest spirit nelinistit si vizionar a facut ce-a facut si, alaturi de celelalte nume ilustre ale secolului al XIX-lea – Nietzsche si Freud –, a ajuns în galeria marilor figuri ale umanitatii. In aceste conditii nu putem sa-i înscenam nici macar un lapsus, daramite sa-l evacuam din cultura si, în cele din urma, din istorie, adica sa-i aplicam forma „contondenta“ a uitarii, cum si-ar dori nu putini dintre adversarii lui.
Paradoxal în raport cu aceasta grabita si necugetata exigenta a evacuarii e faptul ca, din cand în cand, fondatorul ,,comunismului stiintific“ e scos din vitrina spectrala ( pentru a vorbi ca Derrida), adus în fata clasei si examinat cu o curiozitate înfiorata. Reactiile sunt diferite. Unii mai vad înca în el un campion al umanismului, un stralucit savant, un învatator inspirat si generos, care ar impune înca respect si admiratie, în ciuda recentului faliment al profetiilor lui cu privire la inevitabilitatea pieirii capitalismului si a proprietatii private. Candva, cu vreo cincizeci de ani în urma, Roger Garaudy – un sacerdot marxist notoriu, maestru neîntrecut al sanctificarii propagandistice – predica despre „profunda actualitate“ a lui Marx: „marxismul este acea conceptie despre lume care corespunde spiritului epocii noastre“. Si tot el, despre gandirea lui Marx: „constituie astazi fermentul tuturor framantarilor omenesti de pe cele cinci continente“, „a devenit constiinta în actiune a unui secol“. Cam în aceiasi termeni ditirambici se mai vorbea înca despre Marx si la noi în 1983 în volumul „Marx, contemporanul nostru“, editat cu ocazia comemorarii a 100 de ani de la moartea lui si care se voia o scoatere de sub obrocul tacerii la care Marx fusese supus de oficialitatile comuniste ale vremii. In schimb, dupa 1990, o data cu prabusirea spectaculoasa a comunismului în tarile Europei de Est, marxistii au cam tacut. Nauciti de iuresul schimbarilor, i-a cuprins mutenia; unii – foarte putini – si-au reafrmat fidelitatea fata de maestru, însa cei mai multi s-au lepadat fara scrupule de el, au vrut sa faca uitat vechiul legamant. Comica, daca n-ar fi de tot penibila, aceasta manevra a reînhumarii pe furis. Uitarea oportunista, prin întoarcerea spatelui, prin tradare – forma meschina, cinica a uitarii. Nimic neobisnuit, asa se întampla în momentele de rascruce, cand se despart apele, cand se probeaza fidelitatile/se demasca infidelitatile. Sunt însa destui si aceia care exerseaza în prezent un fel de marxism rusinat. Este interesanta legatura dintre rusine si uitare, ar putea fi psihanalizata în directia evidentierii efectelor schizoide ale ascunderii, ale tainuirii vinovate. Dar poate ca rusinea e un fel de verisoara a timiditatii, iar rusinarea e doar o strategie, un recul necesar înaintea unui posibil reviriment al atasamentului.
La noi sunt incomparabil mai vizibili si mai vocali inamicii lui Marx, cei care, la pomenita scoatere din vitrina, îl trag de barba, îl urecheaza, îl pisca si îi administreaza ghionti pentru a vedea daca mai misca, daca si cat de viu mai poate fi în ipostaza spectrala, daca si cat de erect îi mai e spiritul critic. Exista voci vehemente care spun ca e o grava impietate, o impardonabila indecenta sa vorbesti despre Marx într-o societate traumatizata de totalitarismul comunist. Imediat sesizam simplismul schemei de interpretare, nerabdarea sau graba de a transa lucrurile. Sunt patit, spune un distins intelectual, am trait experienta comunista, e prea tarziu, nu pot sa-l privesc pe Marx cu „alti ochi“, cu detasare, cu calmul celui ce pune ordine în idei sau în hartii. Dar, zicem noi, vom scapa oare de traume rastindu-ne la idei, daramand simboluri, interzicand rostirea unor nume, punand anumite carti la index ori arzandu-le în piata? Sa uitam pana si lectia elementara ca ura nu stinge, ci întretine jarul memoriei?
Strategia demolatoare e ferma: brandul Marx ( un brand al stangii, fireste! ) e servit la pachet cu dictatura, totalitarismul, minciuna, crima si ce-o mai fi însemnand comunismul. Mai mult, se presupune ca fascismul si comunismul sunt fatete diferite ale aceleiasi esente nefaste (coincidenta, chiar si partiala, a efectelor ar atesta identitatea cauzelor; e vorba de un sofism care ar trebui sa ne faca mai circumspecti în sustinerea tezei de mai înainte). Intentia e clara, e vorba de a compromite o gandire prin trimiterea la realitatea compromitatoare pe care chiar ea pare sa o fi inspirat. Numai ca relatia aceasta e, de obicei, mult mai complexa, mai subtila. Nu trebuie sa fii marxist pentru a te raporta cu onestitate la Marx, ca si la oricare alt ganditor semnificativ, evitand solutia executiei lui sumare: plasarea sub eticheta infamanta de „caine mort“. Fara îndoiala, nu poate fi vorba de a postula inocenta gandirii lui Marx ( la limita, nicio gandire nu este inocenta), dar n-ar fi corect ca Marx sa achite nota de plata pentru toate cumplitele marsavii si crime comise în numele marxism-leninismului. Ar fi la fel de nedrept ca atunci cand i-am imputa lui Nietzsche crimele naziste. Dar nici un om nu se face vinovat sau, mai bine spus, de tot vinovat pentru utilizarile ulterioare, incontrolabile în prezentul istoric, ale ideilor sau fantasmelor lui. Idei sumare, insuficient nuantate, ca „exproprierea expropriatorilor“ sau „dictatura proletariatului“, pot naste monstri în aplicarea lor ulterioara, resentimentara, „vulgara“, zeloasa a celor care, fara voia ta, te „traduc“ în practica si astfel te înscriu într-un mod neasteptat în memoria de durata, poate definitiva a omenirii. In functie de intersele lor, oamenii lasa ideile sa moara ori se folosesc de ele ca de niste arme. Mai ales cand e vorba de idei anume concepute sa schimbe lumea. Atrasi de vehementa ideilor tale, unii pot sa te transforme în calau fara voie, convinsi fiind ca le esti erou eliberator. Te trezesti în ipostaza de „vinovat fara vina“ (vezi analiza subtila întreprinsa pe aceasta tema de Ion Ianosi în studiul „Nietzsche si Marx“, în „Secolul 21“, nr. 1-6/ 2001).
Nu trebuie sa decretam uitarea; ca si iubirea, ea nu poate fi poruncita. Amnezia comandata nu pare sa aiba sorti de izbanda. In aceasta privinta, toate dictaturile au esuat. Cat despre uitarea prin ignorare deliberata, ea poate avea rezultate neasteptate. „Cand vrei sa uiti pe cineva, înseamna ca te gandesti la el“, citim în „Caracterele“ lui La Bruyère. Astazi admitem ca Marx n-a reusit sa fie o fatalitate, dar a ramas un autor. In aceasta calitate el va fi probabil uitat în clipa cand ar deveni ininteligibil, cand nu ar mai putea sa le spuna nimic oamenilor, nimic interesant, nici macar amuzant.