Cateva punctuale puneri la punct
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura controversei »
Autor: Valentin Protopopescu
Evident ca extremismele se cuvin deopotriva condamnate, fie ele de stanga sau de dreapta. Dar de ce sa atribuim stangii criminale elemente pe care în chip natural nu prea poate sa le revendice? Doar ca sa dezechilibram „cantitativ“ balanta, astfel încat cea a dreptei radicale sa fie „cu cateva grame“ mai usoara decat cea pe care se odihneste mizeria omucidara a stangii?
O reactie deloc belicoasa
Nu-mi sta în obicei sa-mi „atac“ colegii de publicatie. Acest lucru nu înseamna ca pun înaintea dreptului individual la diferenta nevoia de identitate intelectuala comuna. Putem fi împreuna fara a fi neaparat identici. Putem fi solidari fara a fi „siamezi“. Ne putem contrazice fara a ne desfiinta ca grup. Pe scurt, mi se pare sanatos si normal sa ne pastram marcile ideologice si axiologice personale într-o solidaritate intelectuala bizuita pe principiul respectului reciproc si pe o sensibilitate cognitiva înrudita ca premize si orizont. Nu sunt însa atat de naiv încat sa-mi închipui ca poate exista armonie între intelectuali care jura pe registre în principiu incompatibile. Ceea ce nu presupune automat ura, dispret si aroganta exclusivista, ci, mai curand, asumarea critica a diferentelor si tolerarea lor în limitele bunului-simt logic. Cu atat mai mult cu cat asocierile, mai ales cele între „clerici“, sunt si ele frecvent tributare conjuncturii… datorandu-se îndeosebi acesteia mai degraba decat unor profunde consonante de viziune.
Iata de ce randurile care urmeaza nu-si propun „desfiintarea“ unei persoane, terfelirea unei optici ideologice ori batjocorirea unui punct de vedere „advers“ – totul de la altitudinea unei perspective infailibile. Dimpotriva. Dar atunci, ce m-a „manat“ pe mine în „lupta“, într-o lupta pe care n-o (mai) simt deloc a mea, caci, pe de o parte, m-am „vaccinat“ cat priveste sansele unei polemici civilizate în lumea intelectuala mioritica, iar pe de alta parte, simt ca nu mai am nici energia si nici determinarea de a interveni într-o disputa a surzilor? Intr-adevar, ce? Simplu: lipsa de consistenta a demonstratiei rationale, prea adesea stridenta, în pofida unei retorici calofile si a unei persuasiuni de ordin stilistic. Desi sunt sceptic pentru rezultatul demersului prezent si ma declar obosit de orice zbatere polemica, dupa ani de inutile confruntari, rastimp în care am acumulat o zestre concludenta de probe empirice negative, voi analiza totusi – pentru o singura data si cu hotararea ferma de a nu lungi interventia la dimensiunea unei serial – un discurs ce mi se pare exemplar din unghiul de vedere al inconsistentei demonstratiei rationale. Prin „demonstratie rationala“ înteleg atat corespondenta dintre asertiuni si faptele descrise de acestea, cat si coerenta logica, interna si sistematica, a acestor asertiuni. Asadar, nu intentionez „sa intru în polemica“, ci doar sa precizez, prin analiza punctuala, ca nu orice tip de discurs/ argumentatie este valabil(a) pentru a sustine îndreptatirea unei viziuni ideologic-politice, de dreapta sau de stanga, nu conteaza.
Pretextul si contextul
Insa despre ce anume este vorba? Ce m-a „deranjat, pana la urma? Fireste, un text… Astfel, de catva timp, citesc în paginile revistei „Cultura“ cu surprindere, curiozitate si deliciu o asa-zisa controversa intelectuala ce are drept obiect îndreptatirea valorica/ excluderea radicala a pozitiilor de stanga si dreapta, în plan politic, economic, moral si cultural. De o parte, am remarcat „dreptaci hotarati“, ca Alexandru Bogdan Duca (plus Sorin Lavric, dar episodic), de cealalta parte, „gosisti turbulenti“, precum Dan Ungureanu si Alex. Cistelecan (plus Liliana Popescu, în mod episodic si ea).
Combatantul permanent si numitorul comun al tuturor acestor dueluri este dl Duca, care se declara un apologet dur al dreptei. Domnia sa vine dinspre domeniul teologiei si al stiintelor politice, este inflexibil ca ton si lizibil ca stil. Dupa cantitatea de texte comise, pare neobosit în a sustine îndreptatirea dreptei si inconsistenta stangii. Din pacate, în cazul sau avantul polemic cu orice pret se dovedeste frecvent mai puternic decat cumpanirea justa a argumentelor. Conjunctural, i-au raspuns domnii Ungureanu si Cistelecan. Eseisti cu bune deschideri intelectuale si mai cu seama sensibili la ceea ce înseamna stanga cultural-politica de azi, cei doi au produs texte cumpanite si, în genere, mai omogene rational decat cele ale preopinentului lor (în opinia mea). Interventiile acestora, pe cat de acide, pe-atat de nuantate, nu l-au descurajat însa pe dl Duca. Nici o punere la punct nu l-a întors din drum. Omul de dreapta a continuat cu o încapatanare absolut remarcabila.
Despre Sorin Lavric si culoarea ideologica a domniei sale este inutil a mai discuta. Mi-a fost coleg de facultate, nutresc o vaga simpatie pentru dansul, dar ma despart categoric de acesta atunci cand ofteaza fara perdea dupa „justetea“ etica, de obarsie transcendenta, a episodului legionar (vezi episodul de anul trecut, cand a desfiintat public cartea Martei Petreu despre Cioran). Iar acest „dor“ legionaroid spune multe despre calibrul argumentatiei puse în pagina. In sfarsit, prin interventia ei, Liliana Popescu s-a dovedit decenta si lucida, invocand obiectiva nevoie de o autentica miscare de stanga în situatia romaneasca a unei majoritati sociale nevoiase si a unui spectru intelectual care, institutional si mediatic, pare dominat actualmente de dreapta, dupa ce un deceniu si mai bine a fost controlat de un populism baronial fara nici o legatura cu canonul stangist traditional, pe model apusean.
Pentru a-mi sustine analiza, am ales ca obiect de aplicatie ultimul text al domnului Duca, intitulat „Domnului Cistelecan jr. – o apologie a Dreptei“, publicat în „Cultura“ din 29 martie 2007. Secventa citata mi s-a parut cea mai elocventa în planul contradictiilor, usuratatii argumentative si dezinvolturii voioase în afirmarea unor idei nu suficient verificate.
Infantilizare, inconsecventa logica si realism medieval
Intai, nu mi-a placut titlul. De ce particula jr., atunci cand dl Cistelecan are un prenume si o identitate proprie, precum si o anumita notorietate intelectuala, cu totul personala? De ce acest proces de intentie prin infantilizarea preopinentului, prin reducerea sa la stadiul de simpla progenitura a cuiva (mai mare, fatalmente adult si, deci, cu mult mai responsabil)? Un dialog între intelectuali care se respecta exclude orice tendinta de caricaturizare prin diminuare, ceea ce, din pacate, de la bun început nu este cazul aici.
Apoi, condamnand, moral si logic întemeiat, întreg spectrul extremismului politic, de la stanga la dreapta, dl Duca nu se dovedeste prea consecvent: initial include fascismul în dreapta radicala, apoi, cateva randuri mai jos, îl descopera brusc la… stanga: „Extremismele de stanga… ca si cele de dreapta (fascismul – care e, totusi, opera unui fost marxist…) au facut si fac mult rau lumii în care traim“ vs „In schimb, i se cere dreptei… sa îsi faca mea culpa atat pentru extremistii proprii, cat si pentru cei ai… stangii (cazul nazismului, o productie socialista, ca si fascismul, de altfel)“. Discutia despre natura „socialista“ a nazismului si fascismului este una infinita dar, dincolo de aceste pedanterii artificiale, nu este posibil ca miscarea mussoliniana sa fie deopotriva atat de extrema dreapta, cat si de extrema stanga. Apud Aristotel, tertium non datur. Si în fond, o fi fost la început Il Duce socialist si pacifist, o fi fost el editorul ziarului socialist „Avanti“, dar ulterior numai în calitate de politician stangist n-a functionat, dezvoltand o viziune nationalista, paseista, cvasideliranta, imperiala si procatolica radicala, în plan administrativ reducand cheltuielile dedicate serviciilor publice si micsorand taxele pe productia industriala. Or, acest masuri reflecta o optiune de (extrema) dreapta, nu de stanga – cel putin conform opticii traditionale din filosofia politica. In ceea ce priveste extractia de stanga a NSDAP (Partidul National-Socialist al Muncitorilor din Germania), ea este una reala, însa evolutia ulterioara, care a si consacrat aceasta formatiune politica, n-a fost catusi de putin una stangista (vezi alianta cu Partidul Nationalist al lui Alfred Hugenberg, rasismul legislativ, prigoana anticomunista si anti-social-democrata, politica de exterminare a celor socialmente indezirabili, sclavagismul de razboi etc.).
Evident ca extremismele se cuvin deopotriva condamnate, fie ele de stanga sau de dreapta. Dar de ce sa atribuim stangii criminale elemente pe care în chip natural nu prea poate sa le revendice? Doar ca sa dezechilibram „cantitativ“ balanta, astfel încat cea a dreptei radicale sa fie „cu cateva grame“ mai usoara decat cea pe care se odihneste mizeria omucidara a stangii? Este aceasta o miza? Una intelectuala, doctrinara? Una morala? Ma îndoiesc… Prin urmare, nu vad pricini pentru care particula de „socialist“ din denominatiunea NSDAP ar trebui sa ne induca în eroare. Nazismul, ca si fascismul, n-a avut (mai) nimic din ceea ce numim de bune decenii spectrul politic al stangii – chiar si la nivel extremist. Asta, în masura în care acceptam conventia istorica potrivit careia în Germania lui Hitler a existat un totalitarism de dreapta, iar în URSS-ul lui Stalin un totalitarism de stanga. Daca nu, fireste ca orice combinatie/ eticheta devin(e) posibila.
Tot o asemenea laxitate vesela practica dl Duca atunci cand include de-a valma în aria stangii politice formatiuni precum PSD, PCR, PSM si PD. Daca ne luam doar dupa nume si îndragim excesiv realismul, atunci fireste ca dl Duca are dreptate. Daca însa trecem dincolo de ceea ce afirma doctrinar ideologii acestor partide romanesti, vom observa la modul riguros empiric o fractura ampla între afirmatiile de principiu ale acestora si practica lor efectiva. Probabil de aceea spunea Liliana Popescu în eseul „De ce avem nevoie de o miscare de stanga în Romania“ („Cultura“ din 29 martie) ca nevoia unei stangi nationale autentice se face în continuare simtita. Intr-adevar, ce este de stanga la PSD (în afara de nume si de apartenenta „cumparata“ la Internationala Socialista, via defunctul PSD-Cunescu)? Matusa Tamara sau Touareg-urile baronilor locali? Conturile lui Micky Spaga ori lacramoasele discursuri iliesciene? Cam putin pentru o adevarata politica de stanga, întemeiata doctrinar si aplicata efectiv în realitatea sociala…
Razboi si pace (fara Lev Tolstoi)
Deranjante sunt si alegatiile dlui Duca fata de chestiunea razboi vs pace. Potrivit pozitiei domniei sale, una vadit ironica, razboaiele „sunt, din oficiu, nedrepte (cine s-ar putea împotrivi unei etici atat de elementare si… simpliste?), fiind de preferat orice forma de pace unui razboi. Ce conteaza ca Saddam Hussein era un dictator care îsi tinea tara în saracie si îsi masacra propriii cetateni? Era mai bun el decat un razboi nedrept“. Pentru ca gandeste asa, deduc ca dl Duca este foarte tanar. Asadar, psihologic, o astfel de avantare belicoasa mi se pare perfect inteligibila. Dar nu varsta biologica a eseistului e în chestie, ci victimele civile ale oricarui tip de razboi. Una e sa declari, eventual sa justifici, pe baza istoriei filosofiei politice ori a teologiei politice, îndreptatirea razboiului, si alta e sa-i contabilizezi rezultatele practice: copii ucisi si mutilati, femei violate si asasinate, batrani ucisi ori morti de foame, tineri cu destine sfaramate, populatii întregi exterminate, economii distruse, prapadul ecologic etc.
Din punctul meu de vedere, dezastrul umanitar este cu totul altceva decat o sofisticata discutie teoretica despre tipologia argumentelor rationale pe tema îndreptatirii/ neîndreptatirii razboiului. Personal, marturisesc ca nu ma intereseaza în acest plan teoria. Daca un singur copil moare pentru ca niste barbati de stat au avut în copilarie probleme cu autoritatea paterna si cauta sa le rezolve în prezent angajand conflicte militare internationale – mie mi se rupe filmul. Si ma revolt cumplit. Fara patetism si docte trimiteri la dialogul platonician „Republica“ ori la tratatul „Principele“ al lui Machiavelli. Nu-l mai citez nici pe Hobbes si nici pe Tocqueville. Punct. De aceea, în caz ca nu stie, îi aduc la cunostinta dlui Duca ca un copil este nu o entitate abstracta, buna de invocat într-o polemica distinsa, ci o mica faptura umana neajutorata si inocenta, care cere „papa“, protectie si dragoste, care „face caca“ si „pipi“ pe ea, care face 40 °C temperatura, astfel încat tremuri ca sa nu moara pana cand vine Salvarea la 4 dimineata. Si pentru ca, de obicei, barbatii încep si sustin razboaiele, nu ma jenez sa spun ca mi-e tare dor de epoca matriarhatului, caci e lucru verificat ca o femeie-sef de stat s-ar codi sa provoace vreun razboi. Daca este cu-adevarat femeie – si nu o falsa femeie, adica un barbat purtator de fusta si de frustrari tipic masculine…
Iar exemplul pe care dl Duca îsi cladeste pledoaria în favoarea ideii de razboi „drept“ este cel putin rau ales. Ca sa nu spun altfel. Cat priveste adjectivul „drept“, pus langa sintagma „razboi“, sa „traduc“: întotdeauna e „drept“ sa moara altii pentru ideile/ interesele tale, la fel ca în cazul anchetei lui Michael Moore despre cati fii de congresmeni americani luptau în Irak în 2004 (unul singur!). Dl Duca invoca „binele“ umanitar adus de yanchei civililor irakieni înfometati si ucisi de tartorul Saddam. Foarte frumos. Dar destul de inexact. Daca însa erau americanii taticului Bush atat de ambalati de cruzimea soartei poporului irakian, de ce n-au mers mai departe în 1991, în primul razboi al Golfului, pentru a-l descauna pe dictator si a instaura democratia la Bagdad? Mai mult, aceiasi „salvatori“ au asistat cu bratele încrucisate la masacrul Garzii Republicane împotriva kurzilor, rasculati în sudul Irakului, care, saracii, stiau ca „vin americanii“. Au venit tot asa cum au venit si la noi. Cand au avut interesul sa o faca. Nu înainte. Generozitatea umanitara? Principiile Parintilor Fondatori? Ale drepturilor omului? Bune si sacrosancte, dar numai pe teritoriul american. Si doar pentru unii (sa le spunem, conventional, WASP). Restul lumii – Dumnezeu cu mila.
In ceea ce priveste consecintele practice ale celui de-al doilea razboi din Golf, care, pentru natiunea americana, se tot transforma de cativa ani într-un alt Vietnam, ele ar fi trebuit sa fie prea stridente pentru a mai starui asupra-le. Intrucat dlui Duca nu-i este destul de clar ca Irakul reprezinta o fundatura a politicii americane sub administratia republicana a lui George W. Bush, am sa zabovesc putin analizand acest aspect nefericit (pentru familiile trupetilor yanchei, nu pentru patronii firmelor implicate în razboi!). Contingentul american n-a avut pierderi citabile în timpul luptelor cu Garda Republicana. In schimb, dupa „victorie“, în vremea ocupatiei si a „democratizarii“ Irakului, nu e zi în care agentiile internationale de presa sa nu comunice alti ucisi/ raniti/ disparuti.
Saddam a fost un criminal. De acord. Dar constituia deopotriva si un factor de stabilitate politica în zona. Nu-i cant osanale post mortem, repet, era un dictator odios si sangeros, dar teroarea administratiei sale tinea la respect o sumedenie de grupari fundamentaliste din zona. Pentru civilii irakieni, Saddam era Raul localizabil. Azi, Raul vine din directii nenumarate. Ca si Moartea. Acum, zona este perfect dezechilibrata. Conflictele religioase, tinute în frau de dictatorul sunnit, au reizbucnit cu o amploare fara precedent. Gruparile teroriste fac legea, în ciuda prezentei puscasilor marini. Asa arata Irakul pacificat de pacificatorul Bush jr. Cine pierde în primul rand? Aceiasi civili invocati patetic de dl Duca. Rau cu Saddam, la fel de rau cu Bush jr. Insa noi ne duelam în Romania în doctrine si concepte.
Apoi, pricina razboiului din 2004 este una hilara: presupusa existenta a unor arme de distrugere în masa pe care Saddam le-ar fi produs. Conflictul a izbucnit, s-a stins si a reînceput într-o alta forma, perpetua. Administratia de la Casa Alba n-a izbutit sa produca nici macar un gram de dovada a acestor arme din cauza carora a existat conflagratia. Un razboi gratuit – în afara de interesul marilor firme americane fata de rezervele de petrol ale Irakului. Cam putin pentru un razboi „drept“, dupa parerea mea…
Ozonul a murit în zori
Un alt fragment din articolul dlui Duca pe care, sincer, nu l-am priceput sub auspicii logice este cel referitor la cauzele si realitatea încalzirii globale a climei terestre. Eseistul scrie apasat: „Americanii nu accepta Protocolul de la Kyoto pentru ca, pragmatici, prefera sa dea credit stiintei si nu profetilor apocaliptici care, o data la 20 de ani, ne ameninta cand cu racirea, cand cu încalzirea globala“. Cu asta, logica dlui Duca m-a rapus definitiv.
De cativa ani, ne vaitam cu totii, cei traitori în Romania, ca numarul anotimpurilor s-a redus de la 4 la 2, ca avem veri prelungite si ierni uscate si friguroase. Toamna si primavara au devenit pentru multi dintre noi simple amintiri. Inundatiile fac ravagii cu o frecventa suspecta. Aiurea, musonii sunt mai violenti ca altadata. Valurile tsunami si uraganele s-au înmultit, iar tornadele au ajuns sa se manifeste si langa Londra, si langa Paris, si în Dobrogea. Nu cred ca trebuie sa fii om de stiinta, meteorolog sau climatolog, ca sa sesizezi o relatie de determinare între distrugerea paturii de ozon a planetei si toate aceste fenomene climatice iregulare. Fara sa fiu ironic, avansez ipoteza ca dl Duca traieste altundeva decat în Romania (desi, dupa ce scrie presa internationala, se pare ca asemenea „incidente“ climatice se petrec de la o vreme încoace în suspect de numeroase zone ale globului!).
Si, în definitiv, chiar si responsabilii americanii, mai ales de cand republicanii au pierdut majoritatea în Congres, au început sa înteleaga ca ceva nu e în regula cu clima si ca interesele globale ar putea fi mai importante chiar decat interesele celor cateva sute de companii yanchee ce contribuie masiv la deteriorarea restului de ozon protector al atmosferei terestre. Prin urmare, nu e nevoie de profeti ecologisti isterici ca sa accepti ca avem o problema serioasa si ca ar fi cazul sa facem ceva. Eventual sa semnam, în fine, Protocolul de la Kyoto si chiar sa-l respectam… fara ca prin aceasta sa devenim de stanga.
Sanatate si virtute
Ma opresc aici. Textul dlui Duca este mult mai bogat si mai generos în asemenea contexte jucaus-iresponsabile si logic inconsistente. Dupa cum spuneam, resursele mele de timp si de determinare sunt însa prea sarace ca sa-mi permit si alte dezvoltari. Asa ca pun punct interventiei prezente, ca si oricarei alta pe aceasta tema. Am fost iritat, mi-am consumat iritarea exprimandu-mi punctul de vedere, iar acum ma retrag la ale mele.