„De Pasti“
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura politica » rive gauche
Autor: Dinu Flamand
Poetii romani interbelici scriau delicate poeme tematice „de Pasti“, pe care publicatiile vremii le încadrau în chenare florale, în pagini speciale unde se amestecau pios de obicei teme mistice si teme folclorice... Nelipsitele oua încondeiate se aflau în tovarasia unui sonet semnat de V. Voiculescu sau de Maniu, a unui poem de Nichifor Crainic sau alti Victor Eftimiu, sau poate si prin preajma unui desen de Pallady! Cateva vechi ziare ale vremii uitate prin podul casei si un numar din revista „Gandirea“ (cu acei îngeri taranesti severi ce abundau în paginile ei) ma intrigasera suficient pentru ca misticismul meu tulbure de atunci sa ramana definitiv „ilustrat“ cu ele. Nu am nici unul din aceste texte la îndemana, memoria mea infidela face un tot din toate, dar amintirea indistincta înca le mai atribuie o însemnatate speciala si le pune în legatura cu pregatirile, cu forfota ce o cuprindea pe mama cu mult timp înaintea saptamanii pascale. Trebuia sa încercam sa devenim mai putin diavoli împielitati, cum eram de fapt, sa ne spalam mai temeinic coatele si genunchii deja juliti si înverziti de primele smocuri de iarba, sa nu mai înjuram si chiar sa ne pregatim pentru împartasania (din Vinerea Patimilor?) despre care ni se spunea ca este un moment important din viata noastra. „Presiunea“ sporea treptat, în ziua cu pricina eram ferchesi nevoie mare si chiar usor timorati, adunati ca o turma de berbecuti în tinda bisericii din sat, iar popa ne lua cate opt, cate zece, într-o odaita, sa ne absolve de pacate pe toti la gramada.
Acuma, buni crestini ce sunteti, domniile voastre stiu ca un tanc pe la sapte ani nici nu prea are pacate, nici nu prea stie de ce raspunde „daaaa“ si cand e întrebat daca a furat mere din livada vecinului si daca va fi „ravnit“ la femeia aproapelui! Nu ca ma autocitez, dar mai demult mi-am adus aminte de scena cu pricina si am scris o poezie care, ca atatea altele facute prin acei ani, a virat-o la sfarsit, spre dezamagirea adultului care devenisem, dupa aceea, definitiv si cam degeaba. Din nou ma duce gandul acolo, fiindca ceea ce voiam cu precadere sa spun nu am spus, pur si simplu fiindca nu stiam cum sa spun. Nu am spus nimic dspre misterul acelei ceremonii si nici despre vraistea ce intra in simturile noastre pe tot parcursul saptamanii Pastelui. Deja acolo, în biserica, îngenunchiat, te simteai absorbit spre înaltimi sub uriasa bolta a unui eveniment din trecut ce continua sa existe; si pentru prima data îti dadeai seama ca omul întins pe cruce fusese un om întins si batut în cuie pe cruce, nu o imagine, fapt cu atat mai înspaimantator cu cat nu prea întelesesesi de ce l-au chinuit si de ce este important ca s-a chinuit EL pentru noi?! Iar misterul si aporia definitiv continute în asemenea întrebari se fixau, s-au fixat pentru mine, simultan, si în papilele gustative si în senzatia de inconfort a rotulelor tesite de lemnul aspru al podelei. Nicicand limba mea nu a simtit un mai surprinzator si primavaratic gust ca acea bucata de paine înmuiata în vin, pe care ceremoniosul popa Cristea o strecura pentru prima data în gura mea obisnuita doar cu gustul laptelui si al merelor. Iar daca gustul vinului alb scos din sisturile Transilvaniei, prelins pe o coaja de paine, a ramas în mine ca o explozie potentiala de fiecare data cand vorbesc despre bucuriile indicibile date omului, este pentru ca spiritul meu si carnea mea s-au trezit atunci pentru prima data luate în sinteza aceleiasi certitudini-întrebare: cum de exista asemenea senzatii euforice pentru a fixa în simturi sentimentul tragediei? Ostia catolica nu are nici un gust, comparata cu anafura ortodox-transilvana. Iar în acel gust intra atunci definitiv si gustul sevei ramase pe mainile noastre de copii, de la salciile din marginea raului pe care le smulgeam si le schingiuiam cu frenezie, de la laptele primelor papadii smulse din pamant sau din acrisoara senzatie cu care ne atingeau limba primele fire de macris culese de prin gradini – cautate cu graba cu care si oile, satule de uscaciunile iernii, pliveau de primele fire verzi toate santurile. Totul devenea secret si atins de secret, dupa aceea. Ni se spusese ca nu mai puteam scuipa pe pamant, fiindca primisem în gura „trupul“ Lui! Si evident ca ne venea sa scuipam mai pe întrecute decat oricand. Drept pentru care am inventat (nu-mi amintesc cine din ceata sa fi fost cu ideea) propriul nostru ritual absolvo te stabilind ca, în cazul extrem, foarte grav, cand unul din cei împartasiti nu mai poate rabda si trebuie sa scuipe, atunci sa o faca doar pe pamant, iar apoi sa îngroape de îndata scuipatul; altfel devenea pacat!
Zice undeva Montale, în „Satura II“, ca un copil nu are nici iubire de Dumnezeu si nici opinii...Si continua tot el spunand ca toti copiii sunt tineri si feroci si nu fac diferenta între corp si cenusa lui. Daca scuipa o fac cu aceeasi naturalete cu care nici nu se întreaba de exista vreo alta Existenta. Dar copiii sunt cei care se strecoara în ascunzisurile cele mai secrete ale misterului („I banbini non pungono/ma fracassano. Spuntanto/ come folleti, s'infilano/ nell'interstizi piu stretti“ – „Un messe tra i banbini“). Pentru un copil, misterul cel mai mare al crestinismului, misterul Invierii, este nimica toata. Copiii stiu ca toata lumea învie. O stiu pana la un moment dat, o simt cu toata puterea lor de intuitie cata vreme absorb milimetru cu milimetru si clipa de clipa existenta reala îmbricata firesc în existenta visului. „Corpul“ cristic, nematerial, nu ne punea nici un fel de problema, pentru noi o asemenea metafora era deja continuta în zborul calare pe o jordie de alun.