Scrisul si parapanta
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Schimburi de amabilitati sau ciocniri de idei, interviurile aduc în mai toate cazurile informatii pretioase despre fizionomia si personalitatea – reala sau imaginara – a interlocutorilor, cu atat mai mult cand acestia sunt scriitori, fictionari jucand pe mai multe registre si, adesea, adoptand identitatea si comportamentul personajelor straine despre care scriu în cartile lor. In „Apostrof“ interviurile se numesc „conversatii“ si au, de regula, o conduita relaxata, plina de familiaritate si cordialitate confraterna. Astfel, dna Dora Pavel converseaza cu dna Ioana Parvulescu încercand s-o atraga într-un dialog început, spune d-sa, „în modul cel mai ludic si neconventional cu putinta“. Cum anume? Tehnica respectivei conversatii consta în construirea unui portret fantezist, cu implicatii psihanalitice, propus interlocutoarei: „Nu stiu de ce, ori de cate ori ma gandesc la tine (noi nu ne-am vazut niciodata, nu?) primul cuvant care-mi vine în minte, absolut involuntar, este rasfat… sper ca ma vei ajuta pe parcurs, sa-mi deslusesc acest reflex asociativ“. Respectivul „reflex asociativ“ nascoceste si o copilarie cu „o papusa faimoasa, îmbracata si pieptanata sofisticat, mereu altfel, o papusa pe care ai favorizat-o între celelalte si pe care o simteai, la randul ei, ocrotindu-te“. Amabila, dna Ioana Parvulescu respinge cu gratie nascocirea, sub forma unui compliment: „Mi se pare mie sau vorbeste romanciera din tine, dornica de fictiuni? Cred ca tocmai pentru ca nu ma cunosti personal si nu ne-am vazut niciodata pot sa ma asociez cu rasfatul si cu papusile“. N-a fost „rasfatata“, n-a avut papusi, „în afara de un catelus cu cheita“ adus din Iugoslavia. Departe de a fi trait în „casa cu papusi“, a crescut „sportiv, liber, schi de la patru ani, jocuri toata ziua pe dealurile si muntii care înconjoara Brasovul, mai mult între baieti, ca toate fetele cu frati mai mari“. Cat priveste rasfatul, el a fost, în studentie, „ca faceam uneori foame si-mi amintesc, cand ramaneam fara bani deloc, ca mancam, ca fel unic, cu fratele si varul meu, paine prajita în ulei. Nici nu era prea rea“. A urmat apoi rasfatul si mai mare al navetei, sapte ani, 100 de kilometri pe zi, în toate anotimpurile, pe ger, ghetus sau la 40 de grade, în picioare, în autobuze delabrate, iarasi foame, dar si un frig care a ramas spaima mea cea mai mare pana astazi“. Probabil ca tocmai amintirea frigului a împins-o, în anii din urma, sa se încalzeasca „în intimitatea secolului 19“, într-un spatiu de protectie imaginar care, el, s-ar prea putea sa aiba oarecare legatura cu „decodarile psihanalitice“ invocate fugitiv, dar nu nemotivat, de Dora Pavel în debutul conversatiei celor doua doamne. Acelasi „frig“ si lipsa de „rasfat“ se prea poate ca nutresc si unda de bovarism ce pluteste peste sau dedesubtul frumoaselor carti „Alfabetul doamnelor“, „Intoarcere în Bucurestiul interbelic“, „In intimitatea secolului 19“ – spatii livresti si climate protectoare reductibile, prin sinecdoca, la iatacul si alcovul de acum o suta – doua sute de ani sau la soba lui Vasile Alecsandri. Intoarsa în timp, autoarea cartilor de mai sus marturiseste travestiul – ludic si bovaric – pe care l-a experimentat: „Cand am terminat cartea, stiam ca am de facut o experienta: sa ma îmbrac ca doamnele de atunci, ca sa vad pe pielea mea cum te simteai în rochiile alea, cu palarie si tot restul“. Ia legatura cu o societate de închiriere a costumelor, ajunge la Buftea, cumpara doua-trei rochii, umbrela de epoca, le da la Nufarul, ia manusi lungi de piele de la Adriana Bittel („ale bunicii ei“), în fine, devine poza unei doamne din secolul 19: „M-am îmbracat în mai multe variante si am dedus ca nici nu e asa de greu, cand te obisnuiesti. Doar ca e mai cald, te sufoci mai usor“. Cu alte cuvinte, autoarea nu doar evoca o lume, un climat, o intimitate (a sec. 19), dar si experimenteaza un canon: se „canoneste“. Resimte însa ca „e mai cald“ si „te sufoci mai usor“: desi tanjeste dupa el, corsetul (canonul !) nu-i prieste. In pielea lui se bat doua personaje cu structuri diferite ori complementare: „Educatia livresca, în sensul cel mai propriu al cuvantului, adica întelegerea vietii prin intermediul cartilor, a avut în permanenta o contrapondere la mine: viata aventuroasa a copiilor din oraselele de munte. Cu excursii, tot soiul de expeditii, unele chiar riscante, cu schi, patinaj. Iar vara, mare si înot. Casa noastra avea patru copii, apoi a venit al cincilea, si faceam toate nazbatiile împreuna. Astea erau chiar ca la carte, ca-n Mark Twain, de pilda. Din mine se vede probabil numai latura mai potolita, legata de citit-scris. Dar am si una fosta dinamica, formata atunci, în anii copilariei, a bucuriei, aventurii si riscului. De-asta am facut planorism, într-a noua, cu mai multe colege si colegi de clasa, apoi, mult mai tarziu, parapanta. Mi-ar placea sa fiu spargator de banci, ca-n filmele americane…“ Pana una-alta, „latura mai potolita“ prevaleaza asupra… parapantei sau eventualei cuceriri a Everestului, iar spiritul de aventura („spargator de banci“) se vadeste victorios, constatam, doar (!) în cateva carti tiparite, plus doua romane de sertar…
Visul unui scriitor
Dl Stefan Borbély scrie în „Apostrof“ despre volumul „Bulgakov si secretul lui Koroviev: Interpretare figurala la Maestrul si Margareta“, de Ion Vartic, „unul dintre maestrii histrionismului manierist clujean, înca de pe vremea redutabilului volum de eseuri „Modelul si oglinda“, unul dintre cele mai bune publicate la noi în perioada postbelica“. Definind tipul de colaborationist al lui Bulgakov, cronicarul clujean scrie: „Miza lucida a cartii lui Ion Vartic este aceea de a demonstra – impecabil, asa cum face întotdeauna – ca promovarea Maestrului la rangul de alter ego al autorului este una dintre cele mai înselatoare greseli pe care le putem face. Bulgakov nu este Maestrul si nici nu aspira sa fie, din simplul fapt ca, spre deosebire de protagonistul sau atemporalizat, el vrea cu tot dinadinsul recunoastere, si nu de la oricine, ci de la „autoritatea“ maximala a regimului în care traieste, adica de la Stalin. Bulgakov nu are – asa cum el însusi remarca într-o pagina juvenila de jurnal – vocatie pentru eroic si pentru gesturile sublime, suicidare. Ca si Kafka, obsedat de recunoasterea sa de catre Tata, care întarzie sa se produca, Bulgakov asteapta gestul de binecuvantare al Autoritatii Supreme. Fascinat de Stalin, accepta sa scrie o piesa despre tineretea revolutionara a dictatorului; marginalizat apoi, spre sfarsitul vietii, cu piese nejucate, situatie materiala precara si disparitia oricarei sperante de a-si vedea „Maestrul si Margareta“ publicat, el termina, la cerere, în 1938, si prima forma a piesei „Batum“, tot despre Stalin, ceea ce-l scoate definitiv de pe lista necolaborationistilor, pe simplul motiv ca aceasta concesie este facuta la maturitate, în deplina cunostinta de cauza. I. Vartic mentioneaza, fireste, si bruionul de scrisoare prin care Bulgakov îi cere lui Stalin sa devina… primul sau cititor.“ Ce spera Bulgakov ? „…Tin sa va spun, Iosif Vissarionovici, ca visul meu de scriitor – spera el la 30 mai 1931 – e sa fiu convocat la dumneavoastra“. Cati scriitori romani n-au visat si ei sa fie primiti la primul cititor al tarii ?!