Elitele romanesti in procesul de tranzitie
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura politica »
Autor:
Rolul pe care elitele l-au jucat in procesul - marcat de criza - al inlocuirii si transformarii sistemului comunist din Romania este studiat sub urmatoarele aspecte:
Elitele in sistemele comuniste;
Configuratia elitelor romanesti inainte de schimbarea sistemului;
Rolul elitelor romanesti in desfasurarea revolutiei;
Continuitate si discontinuitate in vechea configuratie a elitelor dupa revolutie.
Monopolul de putere al Partidului Comunist Roman (PCR) a luat nastere prin lichidarea radicala a vechii elite politice si intelectuale...
I. Elitele in sistemele comuniste
Schimbarile social-politice radicale - si acest lucru este valabil in mod special pentru transformarea revolutionara a fostelor state comuniste la sfarsitul anilor 1980 - sunt determinate in mod hotarator de configuratia si dinamica elitelor locale. Pentru procesul de transformare din Europa Rasariteana ramane valabila afirmatia lui Otto Stammer despre dezintegrarea tuturor sistemelor totalitar-autocrate: „De regula, rasturnarile de sistem pornite din interior nu sunt atat urmarile unor miscari de masa sau de grupuri, cat mai degraba urmarea unor rivalitati factice: ele sunt lupte concurentiale intre elite.“ Crizele sociale, cum sunt revolutiile sau razboaiele, spune Harold D. Lasswell, pot fi provocate sau accelerate de conflicte din cadrul elitelor conducatoare, precum si de rivalitati intre elite.
in cazul statelor din fostul bloc rasaritean nu avem insa de-a face cu niste state totalitare, respectiv autoritare oarecare, ci cu unele care sunt parti ale unui complex sistem hegemonial. Procesul de constituire a elitelor din aceste state s-a desfasurat in cadrul si dupa regulile sistemului politico-ideologic ce le-a fost impus dupa cel de-al doilea Razboi Mondial cu scopul de a le subordona, sub raportul politicii externe si de securitate, intereselor nationale si globale ale Uniunii Sovietice.
Din acest motiv, definitiile si categoriile folosite in mod curent in studierea elitelor sunt insuficiente pentru a cuprinde structurile elitelor din fostele state comuniste est-europene in intregul lor. il vom aproba, deci, pe Anton Sterbling care include in configuratiile elitelor bazate pe reprezentari comune despre valoare si ordine, pe relatii de loialitate si interese, nu doar persoanele cu mare putere de decizie si influenta din sfera politicii, a economiei, a marilor organizatii si uniuni, ci si reputati oameni de arta si de cultura. La randul sau, referindu-se la categoria de functionari (activisti) formata in procesul de apropiere treptata intre diverse elite de functie si de competenta (profesionala), istoricul american Ken Jowitt vorbea despre generalized elite stratum (patura elitara generalizata) sau regime cadre (cadre ale regimului) .
Harold E. Lasswell merge mai departe, extinzand cercul persoanelor pe care le ia in considerare ca facand parte din „elita conducatoare“. Aceasta elita cuprinde, in viziunea lui, urmatoarele grupuri sociale: a) toate persoanele care, in perioada de referinta, detin o functie inalta; b) toate persoanele care au detinut candva functii inalte si care, conform propriei pareri sau parerii altora, sunt in consens cu oranduirea instaurata; c) toate acele persoane despre care, desi nu sunt demnitari, respectiv nu detin niciun fel de functie, se presupune ca influenteaza considerabil luarea unor decizii importante; d) toate persoanele care, desi considerate a fi partizanii unei ideologii adverse, influenteaza puternic luarea unor decizii importante; e) rudele apropiate (ale celor amintiti).
Prin urmare, in definitia pe care o da elitei conducatoare, Lasswell include in mod expres si „membrii elitei adverse, (...) atunci cand aceasta este in masura sa anihileze elita conducatoare sau sa provoace in alt mod restructurarea ei.“
Aceste conditii-cadru deosebite, determinate ideologic si totodata geopolitic, au generat anumite trasaturi specifice ale configuratiilor elitare din statele est-europene in general si din Romania in mod special. Disputele ideologice, precum si antagonismele de interese, fie acestea politice sau economice, nu se mai purtau intre elita comunista aflata la putere si niste elite adverse cantonate in afara sferei celei dintai, ci intre curente si factiuni din cadrul aceluiasi unic partid comunist.
Monopolul de putere al Partidului Comunist Roman (PCR) a luat nastere prin lichidarea radicala a vechii elite politice si intelectuale, actiune declansata imediat dupa ocuparea Romaniei de catre trupele Armatei Rosii, in august-septembrie 1944. Consecutiv, cei mai insemnati reprezentanti ai guvernului si ai partidelor burgheze, ai armatei, serviciilor secrete, precum si oameni de stiinta si de cultura au fost condamnati la ani grei de detentie in inchisori si lagare sau chiar la moarte. Partidul Social-Democrat a fost supus unei fuziuni fortate cu Partidul Comunist (care la sfarsitul razboiului numarase doar aproximativ 800 de membri), luand astfel fiinta un singur partid, Partidul Muncitoresc. Spre deosebire de alte cateva state din fostul bloc rasaritean, unde, in mod formal, erau acceptate mai multe partide reunite intr-o coalitie (respectiv un bloc de partide), in Romania partidele istorice (Partidul National-Taranesc si Partidul National Liberal) au fost desfiintate si au ramas interzise pana la revolutia din 1989.
Si in Romania partidul detinea controlul asupra acelor structuri ale elitei conducatoare care jucau un rol important in exercitarea puterii - in primul rand armata si serviciile secrete -, asa cum tot sub controlul partidului se aflau toate segmentele organizatiilor sociale (sindicate, uniuni, asociatii etc.), a caror independenta era doar aparenta. Cultura, presa si invatamantul erau aliniate la ideologia conducatoare si subordonate partidului. De aceea, formarea unei societati civile independente si a unei opinii publice neingradite era de domeniul irealizabilului, exceptand cateva incercari ramase in stadiu incipient si produse in clandestinitate.
Hotarator pentru dinamica specifica elitelor din aceste state a fost faptul ca aici - spre deosebire de toate celelalte sisteme totalitare si autoritare cunoscute in istorie - economia nationala in intregul ei a fost restructurata radical, in concordanta cu ideologia puterii si subordonata obiectivelor politice ale elitei monopoliste de partid.
Aceste procese evolutive interne sunt greu de imaginat fara influenta Uniunii Sovietice asupra circulatiei elitelor in fostele state comuniste din blocul rasaritean. Influenta sovietica se exercita pe calea interventiei nemijlocite asupra factorilor de putere din cadrul aparatelor conducatoare nationale, care fusesera instruiti in Uniunea Sovietica (incepand din 1962, sub acest aspect, Romania constituia o exceptie), prin activitatile desfasurate la fata locului de reprezentanti militari si ai serviciilor secrete sovietice, precum si prin incercarile Uniunii Sovietice de a coordona aceste state in cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) si al Pactului de la Varsovia.
II. Configuratia elitelor romanesti inainte de schimbarea sistemului
Spre deosebire de ceea ce se intamplase in perioada antebelica si in primii ani dupa preluarea puterii de catre comunisti - cand luptele intre factiuni si disputele din interiorul partidului se puteau solda, pentru cei care pierdeau puterea, cu pierderea libertatii personale sau chiar a vietii -, dupa 1954 (anul executiei lui Lucretiu Patrascanu, fost important lider comunist cu vederi considerate a fi „nationale“) folosirea fortei a fost exclusa din arsenalul de reglare a controverselor dintre sau din cadrul elitelor conducatoare din Romania.
Dupa instalarea lui Nicolae Ceausescu in fruntea PCR, in 1965, intr-o prima faza, ce avea sa dureze pana la sfarsitul deceniului, noul sef de partid era interesat in primul rand sa isi consolideze pozitia conducatoare in interior, impotriva rezistentei factiunii prosovietice. Aflata sub conducerea lui Alexandru Draghici, vreme indelungata ministru de Interne, aceasta grupare sperase ca, dupa moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (fostul conducator al partidului), sa acceada la putere si sa anuleze politica, initiata la inceputul anilor saizeci, de delimitare a Romaniei fata de Uniunea Sovietica. in implementarea noului curs al politicii, Ceausescu se folosea de instrumentarul clasic al disputelor din interiorul partidului, care mergea de la schimbari in structura aparatului de partid si de stat, excluderea si neutralizarea politica a reprezentantilor unor elite adverse, pana la cooptarea unor elite noi, devotate gruparii sale. Importante erau insa si schimbarile in domeniul ideologic, al mobilizarii sociale si al politicii externe. in aceasta prima faza, mobilitatea in sfera elitelor era considerabila. Spre deosebire de anii imediat urmatori incheierii razboiului, acum, la cooptarea noilor elite, competenta profesionala a jucat un rol mai important in selectia cadrelor decat varsta sau vechimea ca membru al partidului comunist.
Dupa condamnarea invaziei in Cehoslovacia a trupelor Pactului de la Varsovia - la care Romania, singurul dintre toate statele membre, nu luase parte -, la inceputul anilor '70, a fost initiata o a doua etapa in politica elitelor, caracterizata prin conturarea unei noi inchideri a elitelor de functie. Ca urmare a incercarilor de destabilizare a regimului, intreprinse dupa 1968 de reprezentanti ai partidului, ai armatei si aparatului de securitate, Ceausescu a trecut, conform principiului loialitatii, la concentrarea treptata a puterii in mainile unui cerc din ce in ce mai restrans de activisti - in defavoarea acelor elite constituite de tehnocratii mai tineri, pe care se sprijinise in faza liberala a anilor ’60.
intr-o a treia faza, al carei inceput coincide cu instalarea, in anul 1974, a sefului de partid Ceausescu in functia de presedinte al statului si care avea sa se incheie odata cu rasturnarea de la putere a dictatorului, a avut loc trecerea de la principiul de conducere autoritara la cel de conducere oligarhica. Lui Ceausescu i s-a creat un cult al personalitatii fara precedent. S-a ajuns la o inchidere cvasi-ermetica a elitei conducatoare, iar circulatia normala a elitelor la toate nivelurile a fost practic suspendata. in timp ce pentru toti activistii era valabil principiul rotatiei, care ii punea practic in imposibilitatea de a-si consolida propria baza de putere si de a-si construi legaturi politice, Nicolae si Elena Ceausescu si-au putut consolida si extinde nestingheriti pozitiile de putere. in aceasta faza, mai ales in cele mai inalte pozitii ale aparatului de partid si de stat, rolul competentei devenise mai degraba insignifiant. Puterea operativa a statului se afla concentrata in mainile unui „clan“ recrutat nu in temeiul unor criterii de selectie moderne, ci pe baza unor relatii patriarhale, de rudenie si loialitate.
Controversele ideologice si politice din interiorul elitei comuniste romanesti s-au ascutit treptat, luand forma unor conflicte de putere acute, determinate de diferite convingeri si afilieri politice, fapt ce devenise evident cel mai tarziu la inceputul anilor 1980. La sfarsitul aceluiasi deceniu, in cazul Romaniei se poate vorbi pe buna dreptate de o configuratie de elite de tipul „elitelor invrajbite de moarte“ , atat in partid, in armata, in aparatul de securitate, cat si in mediul intelectual.
Din cauze diferite, in parte chiar antagonice, printre gruparile din interiorul partidului au aparut manifestari de impotrivire fata de politica si stilul de conducere al sefului de partid si de stat. Reprezentantii elitelor de partid de orientare internationalista, pe care „parvenitul de la Scornicesti“ (Scornicesti: localitatea natala a lui Ceausescu) i-a privat de renumele de luptatori de clasa (renume dobandit inca in perioada premergatoare celui de-al doilea Razboi Mondial), precum si de privilegiile de care se bucurasera pana atunci, se temeau ca dezastrul economic al tarii, care, de la inceputul anilor optzeci, devenea din ce in ce mai evident, avea sa puna in pericol mentinerea sistemului si coeziunea blocului rasaritean. Pe de alta parte, reprezentantii elitelor de partid de orientare nationala se temeau ca decaderea economica a tarii, acutizarea tensiunilor sociale si izolarea crescanda fata de Occident aveau sa duca la o dependenta mai mare a Romaniei fata de Uniunea Sovietica. La randul lor, activistii din ierarhiile locale de partid reuseau din ce in ce mai greu sa se strecoare intre sarcinile si obiectivele trasate de conducerea politica a tarii, de o parte, si nemultumirile crescande ale populatiei, de cealalta parte.
Foarte curand, semnele unei rezistente crescande, la toate nivelele, fata de aparatul lui Ceausescu nu mai puteau fi trecute cu vederea. La intrunirile Comitetului Central al PCR sau ale Comitetului Politic Executiv, forul ierarhic superior, s-au exprimat critici la adresa strategiei generale, politice si economice, a lui Ceausescu, principalele obiectii vizand rata prea inalta de acumulare, industrializarea fortata in detrimentul agriculturii, ostilitatea fata de reforme si tendintele autarhice ale regimului. Pana si in presa aflata sub un control atat de sever si-au facut aparitia unele voci critice din cadrul sistemului de partid, manifestandu-si in acest fel dezacordul fata de orientarea politica a lui Ceausescu. Tinand seama de indignarea profunda a populatiei fata de scaderea fara precedent a nivelului de trai, ca urmare a politicii de austeritate din anii optzeci, elita conducatoare se temea ca, odata cu tot mai previzibila cadere a lui Ceausescu, ea insasi avea sa fie trasa in abis. Teama si nemultumirea ce au cuprins toata structura de partid si de stat explica de ce, in decembrie 1989, Ceausescu a gasit o sustinere atat de slaba in intregul aparat.
insa elitele de competenta din cadrul partidului nu au fost singurele care si-au manifestat nemultumirea. in anii optzeci, Ceausescu ajunsese intr-o relatie conflictuala cu intregul aparat de partid. Pe masura ce el isi extindea drepturile de exercitare a puterii, influenta politica a birocratiei de partid si de stat se reducea. Intentia sa, exprimata in 1982, de a le retrage activistilor de partid calitatea de revolutionari de profesie a esuat in fata opozitiei fatise a celor vizati. Activistii nu erau dispusi sa renunte nici la statutul lor elitar traditional, consfintit inca de Lenin, nici la privilegiile economice ce decurgeau din acesta.
I. 1. Rezistenta in armata si in serviciile secrete
Inca din 1971 au inceput sa apara zvonuri legate de o opozitie serioasa in randurile cadrelor militare. in Occident ajunsesera informatii despre o presupusa tradare secreta comisa de comandantul garnizoanei Bucuresti, generalul Ioan Serb, in favoarea sovieticilor. Generalul Serb reprezenta acea categorie de cadre militare de conducere care, dupa distrugerea elitelor militare din perioada antebelica si pregatirea unor noi elite in Uniunea Sovietica, dadeau tonul in cadrul fortelor armate romane. in urma retragerii, in 1958, a trupelor sovietice din Romania, numerosi militari cu grad inalt din aceasta categorie fusesera indepartati din serviciul activ. De la inceputul anilor saizeci, Romania a fost singurul stat membru al Pactului de la Varsovia care nu mai trimitea cadre militare de conducere pentru a fi scolite in academiile militare din Uniunea Sovietica. Profitand de „cazul Serb“, conducerea romaneasca de partid si de stat a procedat la o restructurare radicala a Ministerului Apararii, aducandu-l totodata sub controlul nemijlocit al partidului comunist. Noua lege privind apararea tarii, intrata in vigoare in decembrie 1972, ii conferea sefului statului (adica lui Ceausescu), in calitatea sa de presedinte al nou-infiintatului Consiliu de aparare, cea mai inalta functie de decizie din armata. Pe baza Constitutiei Romaniei, revizuita in 1974, Nicolae Ceausescu a preluat, odata cu nou-infiintata functie de presedinte al statului, si comanda suprema asupra fortelor militare.
Zvonurile legate de tulburari in cadrul fortelor armate nu au contenit nici catre sfarsitul anilor saptezeci si nici in anii optzeci. Potentialul protestatar din sfera militara era asigurat, pe de o parte, de ofiteri prosovietici care, in anii 1978, 1983, 1984 si 1985, fusesera fie trecuti in rezerva inainte de termen, fie transferati in functii civile din economie si si-ar fi dorit o revenire in structurile de conducere ale armatei, iar pe de alta parte, de militari de orientare nationala, care sustineau in principiu politica Romaniei de relativa autonomie fata de Uniunea Sovietica, dar vedeau in falimentara politica economica si de comert exterior promovata de Ceausescu un pericol la adresa sigurantei nationale.
Manifestari de rezistenta incepusera sa isi faca aparitia si in interiorul aparatului de Securitate. Fapt deloc nefiresc, daca tinem cont ca principalul rival al lui Ceausescu in lupta pentru succesiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la conducerea partidului comunist fusese fostul ministru de Interne Alexandru Draghici. Sub egida acestuia, in primii ani dupa preluarea puterii de catre comunisti, sute de mii de politicieni si oameni de cultura romani, o mare parte a elitei politice si intelectuale a tarii, au fost condamnati la inchisoare, munca silnica si domiciliu fortat. in aceste conditii, multi dintre ei si-au gasit moartea.
Noua Constitutie, intrata in vigoare dupa venirea la putere a lui Nicolae Ceausescu in anul 1965, nu se mai baza pe principiul dictaturii proletariatului. in locul terorii pure din epoca stalinista, acum se miza din ce in ce mai mult pe intimidarea brutala. Sarcinile fundamentale ale politiei politice nu s-au schimbat insa cu nimic. Odata cu trecerea aparatului de siguranta interna, Securitatea, sub conducerea suprema a partidului, devenea necesara si o protejare mai eficienta a serviciului de informatii externe impotriva incercarilor de infiltrare din partea KGB, precum si a serviciilor occidentale. in anul 1978, dezertarea in Occident a lui Mihai Pacepa, adjunct al sefului seviciului de informatii externe, a declansat un val de inlocuiri in functiile de conducere si o reorganizare profunda a Departamentului de Informatii Externe (DIE), insa fara succesul scontat. Pana la rasturnarea sa, Ceausescu nu a reusit sa obtina controlul integral asupra Securitatii si nici asupra Departamentului de Informatii Externe.