Octavian Paler – fisa de dictionar (I)
articol aparut in Cultura, nr. 30 din 2006-07-13» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
Octavian Paler a implinit zilele acestea 80 de ani. Cum n-am dat de el la telefon pentru a-l firitisi si a-i ura sa traiasca, in continuare, mult si, de se poate, in bucurie, public in numarul de fata al Culturii si in cel care urmeaza articolul care va aparea, in curand, in Dictionarul General al Literaturii Romane vol. V. Mi-ar fi placut sa-i fac un portret in stil impresionistic, dar cum o opera academica impune un mod mai sobru si mai obiectiv, renunt la portret (care este, totdeauna, fiul subiectivitatii si – zicea G. Calinescu – fiul malitiei) pentru a vorbi despre scrierile sale.
„Urasc calaii, insa nu mi se pare important sa-i urasc ca victima; prefer sa-i urasc contestandu-i prin strigatul meu de bucurie; acest strigat poate fi mai elocvent decat flacarile unui rug.“
PALER, Octavian (2.VII.1926, Lisa, j. Fagaras), eseist, prozator si poet. Este fiul Anei (n. Serban) si al lui Alexandru Paler, tarani. Un inaintas, Bucur Paler din Lisa, ar fi fost innobilat in 1664 de Anna Bornemisa, sotia principelui Transilvaniei. P. frecventeaza cursurile scolii primare in satul natal, apoi urmeaza Liceul „Spiru Haret“ din Bucuresti (1937-1944), face clasa a VIII-a la Liceul „Negru Voda“ din Fagaras, sustinandu-si bacalaureatul la Sibiu. Devine student la Facultatea de Litere si Filosofie si la Facultatea de Drept de la Universitatea din Bucuresti (1945-1949). Va fi redactor la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii Romane (1949-1964), corespondent Agerpres la Roma (septembrie-decembrie 1964), director general al Televiziunii Romane (1965-1968), vicepresedinte al Radiodifuziunii, coordonand emisiunile literare si muzicale (1968-1970), redactor-sef la „Romania libera“ (1970-1983), iar din 1990 director onorific al ziarului. Membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman (1974 -1978) si deputat in Marea Adunare Nationala (1978-1982), in anii '80 intra in conflict cu autoritatile comuniste. Debuteaza la „Luceafarul“, in septembrie 1958, cu poezia „Ulciorul“. La patruzeci si patru de ani publica o carte de definitii lirice, „Umbra cuvintelor“ (1970). A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1972, 1980) si cu Premiul Academiei Romane (1978).
Linistea pietrei ce se mistuie in statui, tacerile uitate in vinuri, albul care este tacerea cuvintelor, nucii care curg in somn, frunzele din copacul originar care ratacesc pe cer sunt temele formulate aforistic in „Umbra cuvintelor“: „Si-ascult cum germineaza statuile in munti“; „Un deget de arama / bate in tacerea usii“. P. paraseste, apoi, poezia si opteaza pentru o eseistica moralistica ce se revendica dintr-un romanesc al ideilor. Modelele lui sunt eseistii spanioli (Unamuno, Ortega y Gasset) si, dintre francezi, Albert Camus. Marturiseste ca nu cunoaste foamea de real, cum o cunosc, de regula, reporterii, si ca se simte mai bine printre mituri si parabole. Faptul se vede de altfel usor in textele care cauta in orice intamplare simbolul ei uman si emblema ei mitica. P. nu a aspirat niciodata sa fie un scriitor realist. Cand calatoreste, calatoreste insotit de Don Quijote si de Sisif (mituri preferate). Sentimentul dominant este ca traieste la o raspantie a timpurilor si civilizatiilor, nu accepta ideea turnului de fildes ca loc sublim pentru creatorul de arta pentru ca nu crede in taceri inocente. Pe cand era tanar se gandea sa scrie o istorie etica a artei. Nu e atras de filosofia de sistem si, in genere, crede ca Nietzsche ca orice om de sistem este suspect. Nu tine sa fie nici obiectiv, cumpanit, factor stabilizator, este „iremediabil si violent subiectiv“. Ar fi vrut sa traiasca in Cinquecento la Florenta sau in Grecia pe vremea lui Platon. S-a resemnat, grija lui fiind sa nu-si tradeze destinul. Libertatea este si pentru el dreptul de a nu minti (o propozitie ce se repeta in eseuri; sursa ei este camusiana). Primele insemnari despre Egipt, Grecia si Italia, intitulate „Drumuri prin memorie“ (1972, 1974), ezita intre memorialul de calatorie, in stilul mai vechi al genului, reflectia morala si o discreta poezie a timpului. Sala hipostila de la Karnak ii da o idee morala, iar ideea imbraca numaidecat formele unui limbaj inflamat: „Un purgatoriu pentru trufiile netrebnice… da, printre aceste coloane capabile sa sustina fiecare un secol ar trebui pedepsiti sa treaca si sa faca o cura de umilinta toti obstinatii ridicoli sau grotesti ai suficientei agresive, sa se rusineze si sa plece smeriti.“ Vizitand Sicilia si Sardinia, calatorul face reflectii despre sentimentul insularitatii: „Singuratatea Siciliei e centrifuga. Cea a Sardiniei, centripeta.“ Roma ii pare un oras cu suflet baroc, statuia lui Moise din biserica San Pietro in Vincoli e „o manie alba surprinsa intr-un moment de acalmie aparenta“. Venetia sufera de narcisism, e un oras, cu alte cuvinte, complexat, bolnav de trecut. Marcel Proust il numea, totusi, locul inalt al Religiei Frumusetii, iar Paul Morand nu ezita sa vada aici unicul refugiu european in fata agresiunii civilizatiei industriale. Aici, si peste tot, informatia se converteste in confesiune si confesiunea ajunge la temele fundamentale ale existentei. Aceasta alianta fixeaza textul lui P. intre literatura propriu-zisa si literatura moralistica. Cu „Mitologii subiective“ (1975) eseistul se intoarce la Grecia si la miturile ei. Stilul devine mai direct reflexiv si tema morala, esentiala la el, razbate acum mai decis printre randuri. Exemplul indepartat este „Vara“ lui Camus. Eseistul vede peste tot epifanii si socoteste mitologia o carte despre conditia existentiala a omului. in tragedia lui Oedip este un act de revolta. Asumandu-si vina si traind demn consecintele ei, Oedip se transforma pe sine in zeu. Ratacirile lui Ulise reprezinta o lupta impotriva uitarii, intoarcerea in Ithaca este o revenire la ordinea fireasca a lucrurilor. Fata de Ariadna, Tezeu se comporta ca un escroc. Morala lui este sa se consoleze repede si sa fuga de complicatiile sentimentale. Drama Cassandrei este fara lumina si fara speranta, caci, explica moralistul, „exista dureri in miezul carora, nemaiavand nimic, putem castiga totul; dar suferinta Cassandrei e goala de orice speranta; un zeu sau o fiara ucide timpul inainte de a sosi in inima ei; si nu compasiunea ne poate apara; compasiunea are nevoie de viitor; ca si dragostea“. Ideea unui Narcis erou tragic (erou camusian) este de natura sa alarmeze spiritul. Ipoteza este insa acceptabila pentru ca se bizuie pe un minim de adevar luat chiar din datele mitului. Eseistul pune patima si iscusinta in astfel de lecturi subiective, mereu in acel stil razboinic – un stil al deciziei si al ultimatumului –, eliminand spatiile de respiratie calma, de rasfat si ironie. Daca trebuie sa fie gasit un model romanesc pentru aceste reflectii in care obiectele sunt privite totdeauna dinspre partea universalului, incarcate de sensurile unei grandori tragice, poate fi citat Vasile Parvan. El a impus in cultura romana modelul spiritului condamnat sa ia viata in serios si sa nu respire decat in preajma marilor simboluri. „Apararea lui Galilei“ (1978) este un „dialog despre prudenta si iubire“. Cel mai coerent si mai ingenios, poate, din cate a publicat P. O interogatie coplesitoare – de ce a cedat Galilei in fata Inchizitiei? – si un numar de justificari morale care, la un loc, pun in discutie relatia dintre adevar si etica omului care lupta pentru adevar. Premisele dialogului sunt urmatoarele: este, oare, bine sa mori pentru o idee si sa devii un martir sau sa traiesti cu prudenta si sa lupti pentru a impune adevarul? Galilei se apara in termenii primei solutii, zicand ca lumea nu are nevoie de victime si ca numai diletantii pot avea voluptatea suferintei: „Urasc calaii, insa nu mi se pare important sa-i urasc ca victima; prefer sa-i urasc contestandu-i prin strigatul meu de bucurie; acest strigat poate fi mai elocvent decat flacarile unui rug.“ Cel ce se opune lui Galilei e de parere ca nu merita sa traiesti oricum si ca adevarul are adesea nevoie de sfinti: „Galilei, cine nu crede in necesitatea adevarului sfarseste prin a le cere si altora acelasi lucru. O lume incapabila de martiri e o lume incapabila sa apere adevarul. Aici e problema. Nu daca tu ai fost sau n-ai fost martir. Ci daca erai in stare sa fii. Adica, daca erai in stare sa suporti cu orice pret adevarul unei idei in care crezi.“ Autorul imbratiseaza punctul de vedere din urma, dar trebuie spus ca, pentru a da dialogului vivacitate si a face sa progreseze ideea morala, el nu simplifica teza adversa. Tema cartii aluneca discret spre inchizitie si, de la un punct, preopinentii isi unesc eforturile de a indica formele pe care le ia represiunea impotriva spiritului (o tema incomoda pentru ideologia totalitarismului). Dialo gul continua si in eseurile urmatoare – „Scrisori imaginare“ (1979), „Caminante“ (1980), „Polemici cordiale“ (1983), „Un muzeu in labirint. Istorie subiectiva a autoportretului“ (I, 1986) –, caci de oriunde ar porni P. ajunge in cele din urma la ideea de adevar si la libertatea de a numi adevarul. E subiectul ce il obsedeaza pe intelectualul din secolul nostru, om al interogatiei, cum il defineste André Malraux. Eseistul adauga interogatiei radicalismul lui de preot laic, pornit din Fagarasul natal – spatiu al oamenilor drepti si incapatanati, sugereaza el – pentru a reprima balaurul minciunii. Pentru a da alta infatisare confesiunii (care pastreaza, in esenta, accentul ei acut testamentar), inventeaza scrisori catre marile spirite (Unamuno, Camus, Erasm, Proust, Seneca, Gide) si insoteste scrisorile imaginare cu poeme reflexive. Alt mod de a repune in dezbatere relatia dintre creatie si morala omului care scrie, dintre singuratate si suferinta, suferinta si iubire. Argumentele din „Apararea lui Galilei“ sunt reluate in epistola catre Seneca, filosoful si sfetnicul lui Nero, cu aceste vorbe aspre in ton apostolic; „Si, acceptand sa fiti sfetnicul lui Nero, ati acceptat ca filosofia sa fie sfetnica unui ucigas. Chiar daca ati vrut in felul acesta sa-l temperati, imputinand numarul victimelor. in loc ca Nero sa condamne numai in numele unui calau, in numele unui nebun, el a condamnat, cat timp i-ati fost sfetnic, si in numele filosofiei. Si ce rost mai are filosofia daca ea se recunoaste neputincioasa in fata ucigasilor?; daca recunoaste ca singura ei sansa e sa limiteze crimele, fara a putea ataca insasi crima?“ Seneca devine, in acest chip, un simbol al esecului filosofiei si un simbol al complicitatii omului care gandeste. Moartea voluntara nu il izbaveste. „Caminante“ e o carte de calatorie, rod a optsprezece zile petrecute in Mexic, cam stufoasa si intr-un stil exagerat profetic („din ce in ce mai limpede am inteles ca in mine tarana se intalneste cu metafizica; de unde neputinta de a gasi o cale de impacare durabila cu mine insumi, celula mea vitala fiind sfasiata de o tensiune dubla; aduc o senzualitate tulbure pana la ispitele de asceza a ideilor“). Era de asteptat ca intalnirea cu fiesta mexicana sa trezeasca bucuriile spiritului si sa elibereze umorul. Eseistul cauta insa in continuare miturile (sarpele, piramidele, labirintul acvatic) si nu are ochi decat pentru adevarurile lui. Dupa sugestia „Antimemoriilor“ lui Malraux, P. isi subintituleaza notele de calatorie „Jurnal (si contrajurnal) mexican“. Nu are rabdare sa tina o cronica a cotidianului, evadeaza mereu spre marile abstractiuni morale.