De unde mai rasare soarele?
articol aparut in Cultura, nr. 67 din 2007-04-12» cultura editorial »
Autor: Angela Martin
Putini dintre noi cunosc istoria oraselor romanesti. Inca si mai putini, istoria altor orase, straine. Avem însa, cu totii, cunostinte fragmentare, partiale, repere pe care le datoram instructiei elementare, culturii, religiei, profesiei, experientei. Si avem, pe de alta parte, fiecare iluziile noastre, produse de amintiri sau de imagini încantatoare, induse si potentate de lecturi ori pur si simplu de presiuni comerciale si publicitare. Intelegem, ne place si practicam în mod diferit turismul: individual, colectiv, shoppingturismul, teleturismul sau turismul virtual. Atat apetenta pentru oricare dintre aceste genuri, cat si asteptarile ne sunt determinate de propriul univers spiritual. Nu am fost, din pacate, niciodata la Bordeaux, dar el este pentru mine orasul lui Montaigne (nu al lui Chirac). Si asta, pentru ca nu doar literatii sau filozofii, ci si cititorii stiu ca marele ganditor francez a fost (si el) aici primar. In aceeasi logica, e imposibil ca un meloman sa nu identifice Salzburgul cu Mozart, un plastician, un iubitor de arta sa nu-i atribuie Toledo lui El Greco si Florenta lui Michelangelo ori un teolog sa nu asocieze Geneva cu republica teocratica a lui Calvin, în pofida acumularii altor simboluri pe care respectivele orase le-au dobandit în timp. Aceste exemple, însa, referitoare la o excelenta de tip universal, au depasit demult culmea notorietatii, coborand, prin extensie si repetitivitate, în randul locurilor comune.
Perceptiile noastre, ca si reprezentarile noastre, nu sunt întotdeauna la fel de clare; nu sunt, apoi, la fel de ample, nici la fel de intense si, cu atat mai putin, uniforme. Chiar daca asupra unui loc exista, sa zicem, o perceptie generala – bazata pe o îndelungata experienta comuna, pe o sensibilitate comuna –, capacitatea noastra de contemplare si de reflectie, curiozitatea sau impresionabilitatea, înnascute ori dobandite, difera de la individ la individ. Poate multi francezi sau straini au despre Bordeaux o alta reprezentare decat mine: la fel de valabila si inseparabila de marca renumitelor vinuri produse în regiunea acvitana ori de agitatia portuara a orasului. Poate ca pe un senegalez îl impresioneaza prea putin sau nu-l impresioneaza deloc ca Montaigne a fost la un moment dat – în secolul al XVI-lea! – primar de Bordeaux. Dupa cum, pe un bordelez nu l-ar impresiona atat ca Montaigne, celebrul sau concitadin, a fost primar în Bordeaux, cat l-ar putea, eventual, misca faptul ca, spre deosebire chiar de multi francezi, o straina a retinut acest... „detaliu“.
Perceptia noastra este precedata de o predispozitie afectiva. Atractia pe care o simtim, în chip spontan sau constant – dar oricum inexplicabil „la o prima vedere“ –, fata de oameni si locuri, apropiate sau îndepartate, reale sau imaginare o datoram, în buna masura, acestei înclinatii. La fel, simpatia. Imi amintesc de o calatorie pe care am facut-o la Groningen cu mai multi ani în urma, cu trenul. Din Romania pana în Olanda, am avut de traversat, fireste, cateva tari si cateva frontiere cu binecunoscutele (de noi) controale de rutina.
La frontiera cu Olanda, dupa ce mi-a rasfoit meticulos pasaportul cu coperte bordo ( de la frantuzescul bordeaux), granicerul a pus degetul pe numele orasului meu natal si a exclamat zambind: „U.T.A !“. Am avut, vreau sa spun, si înainte si dupa aceasta întamplare nenumarate alte motive, mult mai temeinice, personale si profesionale, de simpatie pentru olandezi, dar nu cred ca voi uita vreodata placerea cu care m-am apropiat din acea clipa de tara lor.
Exista în noi un proces necontenit de înregistrare si de prelucrare a tuturor perceptiilor, de pastrare si de valorizare a lor. Prin comparatie, perceptiile noi le bulverseaza pe cele vechi, le primenesc mereu si le asaza. Intre a crede ca întelegem si a întelege ceea ce vedem, distanta poate fi înselatoare. Intre a vedea ceva si a ne apropria ceea ce vedem este o mare diferenta. Ni se întampla, bunaoara, sa avem o relatie ambigua cu mediul în care locuim si sa ne devina, în schimb, familiare locuri în care n-am fost niciodata. Nu e nevoie sa ne deplasam pentru ca departele sa ne modifice aproapele. Sau sa ne susgereze sa-l modificam noi însine.
Dar toate acestea sunt lucruri stiute si de turistii straini care descind tot mai rar pe la noi. E în afara oricarei îndoieli ca ceea ce vad ei în orasele noastre am vazut cu mult înaintea lor si noi si primarii nostri, unul si unul. Dar chiar daca am vazut, chiar daca am înteles ce am vazut, n-am simtit nici un fel de îndemn. Caci daca am fi simtit, orasele n-ar arata azi de parca n-ar fi ale noastre. E suficient sa-mi închipui stupefactia unui strain care, venit pentru prima oara la Bucuresti, si ghemuit pe bancheta din spate a unui taxi ce sta mai mult pe loc decat înainteaza, încearca sa priceapa ceva din haosul de pe strazile capitalei. E suficient sa mi-l imaginez vaslind oripilat prin baltoacele adunate la prima ploaie sanatoasa în intersectia dintre Calea Dorobantilor, strada Eminescu si Bulevardul Dacia, în imediata vecinatate a hotelului Howard Johnson, de cinci stele; sau, si mai rau, terorizat de niste caini care îl latra si îl petrec în haita chiar si în zonele centrale, nu numai la periferie. E suficient sa mi-l închipui astfel ca sa pricep, la randul meu, cat poate fi de bine dispus sau „predispus“ sa se întoarca – fie si cu gandul – curand, în Romania.
Ar fi însa nedrept sa judecam capitala dintr-o singura – si dezavantajoasa – perspectiva. Si doar dupa o prima impresie pe care, ce-i drept, o produce parca anume ca sa spulbere înfiriparea oricarei simpatii. Si la Bucuresti au trait istorici, artisti, literati si savanti care au împrumutat spiritul lor acestui oras, lasandu-ne o mare mostenire culturala. Ar fi momentul ca edilii nostri sa o puna în valoare: de dincolo de buruienisul de cabluri, de bannere si de panouri care îl slutesc si îl sufoca, de dupa fatadele lui ciuruite si otravite de noxe si peste capetele noastre înfierbantate de razboaiele stupide si pagubitoare ale politicienilor, de aici de la Bucuresti ar putea atunci sa rasara – cum sperau candva ardelenii – soarele.