Cronica resentimentarului
articol aparut in Cultura, nr. 66 din 2007-04-05» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Alex Goldis
Recent, intr-un articol intitulat „Cine ne pune cartea in mana“ din „Dilema veche“, Marius Chivu formuleaza un rechizitoriu la adresa criticii literare actuale. Unul dintre principalele capete de acuzare ar fi, in cuvintele autorului, „ideologizarea“ accentuata a acesteia. Numai ca prea putin pregatit sa faca distinctii, autorul introduce la capitolul „ideologie“ cam tot ce-i trece prin minte: „Politica unei grupari, a unui curent literar, a unei edituri, a unei anumite zone geografice“.
.De aici pana la acuzatia de „resentiment“ e o cale destul de lunga, in care Chivu are totusi timp sa se contrazica din nou: nu poti acuza o revista sau un critic de atitudini resentimentare daca nu recurgi, tu insuti, la limbajul „ideologizat“ si suspicios pe care l-ai respins anterior. Desi postula privirea „inocenta“, pur literara, Chivu nu face decat sa apeleze, in rechizitoriul sau, la categorii extraliterare.
Prin urmare, a face politica unei edituri si a face politica unui curent literar e, pentru Marius Chivu, cam acelasi lucru. In acest context, cei mai vinovati nu sunt doar contemporanii, ci si - sa zicem, daca tot ne raportam la interbelici - „Sburatorul“ lui Lovinescu, pentru ca facea politica modernismului romanesc. Confuzia mi se pare, insa, simptomatica pentru un tip de discurs utopic, care incearca sa sugereze faptul ca se mai poate face (si discuta) literatura „naiv“, in afara oricaror determinari culturale. Marius Chivu va trebui sa-mi dea dreptate ca nu numai la noi, ci oriunde in lume, conteaza nu numai ce scrii, ci si „unde“ sau „despre ce“ scrii - si acest lucru nu e neaparat de incriminat, ci tine de setul de valori promovate de publicatia respectiva. Daca Marius Chivu noteaza ca „literatura este, deseori, pretext pentru un anume discurs cultural“ (s. m., A.G.), i-as raspunde ca, dimpotriva, intotdeauna literatura este pretext pentru un anume discurs cultural. Altfel, alunecam in reverii puriste, conform carora literatura e o valoare in sine, independenta de orice ideologie. Mai mult, pentru cel care isi propunea o discutie sociologica asupra literaturii actuale, impunand criticului reinnodarea relatiei cu publicul, aceasta incercare de eludare a aspectului cultural al literarului mi se pare o contradictie in termeni. Dar poate ca am supralicitat abilitatea autorului de a stapani anumite notiuni. Acolo unde a spus „ideologie“, el vroia sa spuna, de fapt, mult mai putin: interes personal, meschinarie, rea-vointa. Or, a acuza intregul camp al criticii literare actuale de asemenea „vicii“ e cel putin hazardat si reclama o emfaza sau o patrundere psihologica de moralist.
Strategia cu care lucreaza, poate inconstient, textul lui Marius Chivu e din nou simptomatica: caci, expunand moravurile criticii actuale, acesta isi atrage de partea lui sustinerea (si, la urma urmei, „alibiul“) cititorului. Operatia de diabolizare a criticii merge, in acest caz, in paralel cu elogierea cititorului neputincios. Spun „neputincios“ nu din ratiuni retorice, ci pentru ca tocmai astfel apare el in discursul criticului. In fata luptelor „ideologice“ (a se citi marsave) ale cronicarilor nostri, „cititorul ramane pe margine si nu intelege nimic“. Nuanta ca cititorul nu intelege nimic e reluata oblic si in pasajul care acuza revista „Cultura“ de „spirit resentimentar“, pentru ca a publicat trei cronici negative in doua luni la romanul lui Ion Manolescu, „Derapaj“: „E suficient sa ataci scriitorii-simbol sau sa distrugi in cronici violent negative carti elogiate in celelalte reviste pentru a atrage atentia, pentru a-ti face sau a-ti consolida un nume si o pozitie pe harta ideologica a culturii.“ Aici ma vad, intr-adevar, nevoit sa-i dau dreptate lui Chivu: e suficient sa-ti faci un nume prin cronici negative, cu o singura conditie: ca cel care te citeste sa fie o „leguma“, o persoana complet naiva si neinstruita cu privire la sensul politicilor culturale. Doar in contexul in care cititorul nu stie sa citeasca argumentatia (sau chiar lipsa de argumentatie a) acestor „distrugeri“, neputand decide pentru el daca recenzentul respectiv are sau nu dreptate - cronicarul castiga, intr-adevar, capital simbolic. Tocmai incercand sa faca „politica“ cititorului si sa pozeze in avocatul lui, Marius Chivu isi tradeaza, fara sa vrea, natura contrara. Cei care nu respecta cititorul si nevoile lui sunt, de fapt, tocmai cei care nu vad relatia autor - cititor ca pe o relatie dinamica si egala, in care cititorul isi asuma dreptul (macar simbolic) de a-l sanctiona pe critic. Revista „Cultura“ ar fi actionat oare mai corect daca ar fi refuzat opiniile colaboratorilor sai, doar pentru a asigura prozatorului in cauza un fel de „political corectness“ sau pentru a preintampina suspiciunile lui X sau Y? in plus, Marius Chivu va trebui sa fie de acord cu faptul ca romanul „Derapaj“ al lui Ion Manolescu a constituit un eveniment mediatic gandit destul de agresiv, care a suscitat interes nu numai din partea publicului, ci si a criticii. Sigur, daca reduci cronica literara la o activitate „obiectiva“ (de informare a unui cititor dezorientat), preocupata sa nu lezeze opinii, atunci stilistica negativa sau, de ce nu, o anumita doza de malitiozitate inerenta actului critic constituie, intr-adevar, un adaos. Insa, de aici pana la acuzatia de „resentiment“ e o cale destul de lunga, in care Chivu are totusi timp sa se contrazica din nou: nu poti acuza o revista sau un critic de atitudini resentimentare daca nu recurgi, tu insuti, la limbajul „ideologizat“ si suspicios pe care l-ai respins anterior. Desi postula privirea „inocenta“, pur literara, Chivu nu face decat sa apeleze, in rechizitoriul sau, la categorii extraliterare. In aceasta logica, am putea banui in spatele oricarei cronici un interes meschin. Spre deosebire de Marius Chivu, am convingerea ca iconoclasmul gratuit sau „intentiile ascunse“ sunt amendate, mai devreme sau mai tarziu, nu numai de specialisti, ci si de catre publicul „obisnuit“.
Cel mai mult ma surprinde, insa, faptul ca prezumtia unor cititori „deliberat sau nu - manipulabili“ (?!!) vine din partea unui scriitor angajat in proiecte precum „Dilema veche“ sau „Dilemateca“, publicatii care au dovedit pana acum - prin, voila, o ideologie culturala bine conturata - ca cititorul nu e manipulabil, decat, eventual, in cel mai bun sens al termenului.